Salutare…sau adio?! Asta-i întrebarea. Sau afirmația mea?! Cine mai știe, sunt prea bulversat în ultima vreme.

Ești și rămai un subiect bun de poezie, oriunde te-ai afla. Și nu, nu te-am mințit când ți-am spus că te voi redacta vreodată în versuri, pentru că, da, ai o viață prea tumultoasă ca să nu o reproduc. Fac eu ce fac și toate, mereu, o să mă aducă la tine, nu știu cum naiba. Tu, veșnic hater ce-mi stalker-ește profilul. Pentru că da, te-am șters din viața mea, într-un fel sau altul. Regret sau nu, nici eu nu mai știu. Faptul că te am în postările mele cred că spune deja mult prea multe. Ai un mod ciudat de a fi, la fel ca mine. Eu urăsc, dar parca nu urăsc în halul ăsta de mult cum o faci tu. Eu urăsc pentru că, așa cum spune OCS, îmi pun „sufletul pe tavă iar lumea o să înțeleagă mereu altceva„. Tu urăsti pentru că, ai fost adusă în starea respectivă de prea mulți oameni nașpa. Oameni în care ai crezut, într-un fel sau altul, aveai idealuri cu ei, voiai să mergi la fest-uri și să vă distrați împreună.  În cazul meu față de tine, sufletul mi l-am pus, de multe ori, dar, mereu am interpretat ca și cum ai profita de mine. E ciudată senzația, dar, parcă ai fi „the only exception„. Parcă îmi permit să mă calc în picioare o ultimă dată de fiecare dată când vorbesc cu tine. Nu,nu zic că sunt îndrăgostit, dar, mi-ar plăcea să cred asta. Am trecut printr-o perioada nașpa, am pierdut oameni importanți, cu care chiar voiam să refac legătura, dar, paharul fusese umplut și revărsat demult, așa că, am înțeles situația lor. Groaznică perioadă, nu o recomand nimănui, nici nu vreau. Nu doresc nici celui mai aprig dușman al meu să trăiască ceea ce simt eu, să plâng fără motiv pe străzi întunecate ale unui oraș imens. Sau, probabil că nu urăști, dar, te saturi și tu la un moment dat de jegul altor oameni. Mi-ar plăcea să cred ca sunt singurul care te înțelege, într-un fel sau altul, că te simte mereu în preajmă, chiar dacă ești distantă, dar, știi prea bine duma vieții mele: „distanța nu-i un factor, e al legăturii martor„.

Încerc să nu dau nume, locații, evenimente, că, sunt conștient că am câțiva prieteni buni care ar putea interpreta orice în cazul asta. Probabil că și ei încearca să-și dea seama dacă „fac trolling sau vorbesc pe bune?!”. Las loc de interpretat tura asta, pentru că, dacă te simți, te simți, iar dacă nu ne-am intersectat până acum și nu o mai facem, nu pot spune că e ultima dată când vom mai da unul de altul.  Ai un hate de care sunt conștient că-i o mască. Este pentru că, la fel ca mine, ai anumite așteptări de la persoane, dar cauți în cele mai proaste locuri posibile. Și, decât să vadă lumea cât de slab ești, mai bine pari un om ce urăște. Masca mea am început s-o iau ad literam, îmi place enorm să-mi maschez chipul și să-mi las doar ochii expusi. „The eyes, they never lie„. Așa și este, așa am simțit recent privirile tale asupra mea, mai ales când nu mă uitam la tine, dar tu o făceai. Mi-ar fi plăcut să te conduc iar acasă, sau mă rog, unde dracului mai stai în ultima vreme, mi-ar fi plăcut să mă tachinezi ca o retardată, sau, mă rog, sa lași de înțeles că „mâncăm căcat amândoi și nu știm să ne exprimăm”.
Mi-ar fi plăcut multe, dar, eu nu o făceam. Nici măcar nu te-am salutat în ultimele dăți, tu ai avut inițiativa să o faci.

Totuși, exact cum zice Luna Amară în piesa „Tanagra Noise„: „dar știu că nu se poate să dau timpul înapoi„. Învăț din greșeli?! Habar n-am, dar când încep să am senzațiile din trecut stând în preajma ta, e o problemă. De multe ori, mi-ar plăcea să cred că e un adio postarea asta, și nu am să te mai văd vreodată. Nu-mi place să stau în preajma oamenilor la care, cândva, am ținut. Mă enervează că mă întristează lucrul ăsta, de asta îi evit. Nu-mi place să văd cum unii oameni erau cândva împreună, fericiți, și acum sunt divizați. E nasol, dar, pe de altă parte, e ceea ce trebuie să fie. Unii oameni atrag atenția în cel mai prost mod posibil, fiind lascivi. Alții, ca mine, sunt violenți, atât în aparență, în gândire, dar și fizic, dacă se simt „deranjați”. Știi prea bine la ce mă refer. „Vai, cum poți să dai în oameni?!” Nu dau fizic, chiar dacă o fac, dar, când le ataci inima îi termini. Ura respectivă m-a ținut mereu în viață, faptul că oamenii evită contactul vizual cu mine, iar eu stau cu capul în nori cu privirea țintă spre ei, e cea mai tare senzație posibilă.
Rămas bun, sau, pe data viitoare?! Habar n-am, nu știu, și sincer, cumva nu-mi pasă, chiar dacă am scris al naibii de mult în postarea asta. Auzisem recent o dumă că „tu făceai anumite lucruri doar că spuneam eu„. NU, EU FĂCEAM ANUMITE LUCRURI CĂ ASTA SIMȚEAM, IAR DACA TU CREZI ALTCEVA, MORI!

„Ura nu te ajută la nimic!” – ura e singurul lucru ce m-a ținut și mă va ține mereu în viață. Pentru că, ura apare din prea multa iubire, mereu a fost și, mereu va apărea în cazul meu. Te urăsc?! Nu știu, dar mi-ar plăcea sa cred că da…sau nu?!

Oamenii se urăsc, mereu au facut asta. Uită-te la gagici, ele se urăsc între ele, în loc să fie fair play până la capăt. Cele mai dubioase ființe cred de alte ființe, relativ normale, că sunt dubioase. Ura e un sentiment natural, îl înțeleg și-n cazul tău. Sper doar să-ți găsești liniștea, cândva, cumva, undeva. Nu-ți mai pasă de băieți, relații, chestii. Mă-ndoiesc, sincer. Mereu îți pasa, oricât de greu ți-ar fi să recunoști lucrul ăsta. Mereu ți-a pasat. Mereu m-ai vrut, într-un fel sau altul, dar nu pentru ca arăt într-un anumit fel, cum ți-ar plăcea ție. Ți-a plăcut mereu modul meu dubios de gândire.

Dacă nu ne mai vedem, o viață frumoasă chiar sper să ai. Oamenii buni merita ce-i mai bun. Oamenii răi, citesc aceasta postare și se întreabă dacă nu sunt și ei la fel…

Hoinăreală plăcută!

P.S: dacă te-ai simțit citind asta, dă-mi un semn. Nu mușc, mai tare decât o fac oricum…