Salutare, dragi hoinari printre litere. Pentru unii, data de 1 aprilie e „Ziua Păcălelilor”. Pentru mine nu e, a fost, este și va rămâne aniversarea blogului meu. În urmă cu 10 ani, scriam prima mea postare. Aveam 16 ani pe atunci, eram în clasa a XI-a, încă aveam idealurile mele, încă mă gandeam la alte chestii specifice de atunci. Pe bune, în perioada respectivă nu prea aveam prieteni și încă mă gândeam cum să scap de BAC-ul la mate. Ceea ce am și făcut în clasa a XII-a. Asta până-n noapte de 31 martie spre 1 aprilie 2010, când am zis că vreau să am un blog. Din oarecare motive, prima mea postare apare postată pe 31 martie, nu pe 1 aprilie 2010, dar, era târziu tare, de aia consider 1 aprilie ziua oficială”de naștere” al blogului.
E ciudat să scriu aceasta postare, mă trec toate stările posibile, cumva nu le pot controla. Zece ani e o perioada foarte, foarte lungă de timp. Îmi dau seama cât de mult m-am dezvolvat în tot acest timp, dar, idealurile mele au rămas aceleași. Da, știu, n-am avut niciodată viziunea unui blog axat pe concertele underground, pur și simplu mi se părea cool la momentul respectiv să am un blog. Nu am avut de la bun început o idee predefinită cu ce aș vrea să devină. Încercam, postam tot felul de chestii, postasem inclusiv chestii mondene, sportive, pe care de altfel le găseai peste tot. Asta până când am dat de blogul unei tipe din liceul meu, ce scria într-un mod extrem de copilăresc, dar sincer. Cumva, stilul ei mi-a influențat primele postări de tip „păreri la rece„. Surprinzător, blogul respectiv încă mai există, chiar dacă e inactiv din 2013.
Timpul a trecut, am reușit să adun sute de concerte în care am făcut poze și clipuri. E plăcut să auzi că „doar tu ai filmat„, „doar tu ai făcut poze” sau „doar tu ai scris despre noi„. Pentru că, da, mi-am dat seama că underground-ul e mult mai mișto decât orice festival de mare magnitudine. Mulți își doresc să ajungă la marile festivaluri, să vadă trupe extrem de mari, iar apoi există niște nerozi ca mine care-și doresc mai tare să meargă într-un club sau bar cum e The Gate din Iași decât și-ar dori să meargă la un festival cum e Rockstadt Extreme Fest. Mulți încep cu festivalurile locale și își doresc să ajungă la unul mai mare. La mine a fost exact invers. Primul meu festival a fost unul mare și a fost și-n altă țară (și nu, nu iau în considerare faptul că am fost înainte la o tentativă de festival din Pub S4 din Bacău, mișto de altfel la rândul ei). Am avut ocazia să merg la Brutal Assault în 2012 în Cehia. Am vrut să văd 5 trupe de interes, acelea fiind Immortal, Samael, Finntroll, Solstafir și Napalm Death. Am ajuns să văd mult mai multe. Capii de afiș la festivalul respectiv erau Machine Head și Amon Amarth, și, normal, le-am vazut. De atunci am dezvoltată ideea asta în capul meu că „mereu trebuie să vezi capul de afiș”. Ieșisem mai bine financiar mergând în Cehia decât aș fi ieșit dacă mergeam în România. Trupele menționate veneau foarte rar la noi în țară, și, veneau separat, nicidecum în același line-up. Apoi am mers în 2013 la Rock’N’Iași, un festival extrem de mic și indoor. Mi-am dat seama că acele concerte sau festivaluri mai micuțe sunt mult mai intime, cunoști altfel lumea, vezi și simți mult mai mult aprecierea unei trupe și a publicului implicit. Și, cam de atunci am rămas în underground, nu am atacat niciun festival mare de atunci. Nu că nu aș vrea, dar, mai mult nu am vrut, să fiu sincer. Am refuzat să merg la festivaluri. Erau cumva și motive financiare, dar, bani de supraviețuit găseam, mereu am găsit într-un fel sau altul. În 10 ani mi s-a dezvoltat cumva un spirit al supraviețuirii la un concert. Au fost multe seri în care am fost doar fericit că sunt acolo, și nu-mi păsa deloc că nu am bani nici măcar de o bere.
Am cunoscut totodată oameni faini, care mi-au rămas alături în tot acest timp. Pe bune, actuala mea iubită îmi știa blogul înainte să mă știe pe mine, își amintește și acum postarea de după concertul Nimeni Altu’, atunci când a cântat în Bacău în anul 2014. Dacă stau bine și mă gândesc, doar o persoană mai știu care mă știa dinainte de blog. Știe el prea bine cine e, citește postarea asta și fără să fie menționat. În rest, toți oamenii pe care-i cunosc, au sau avut legătura într-un fel sau altul cu scena underground autohtonă.
Ce am realizat financiar cu blogul ăsta?! Absolut nimic. Am avut câteva tentative să scriu pentru alte pagini, dar, fie acele pagini au murit sau, nu mă simțeam eu bine fiind presat cu un anumit subiect. Tocmai de aceea la ora actuală colaborez cu foarte puține persoane sau activități din punctul acesta de vedere. Nu știu, am avut aceasta tentativa să fac bani din blog în primii ani, dar apoi mi-am dat seama că, scriind, mergând la evenimente, redactând evenimentele respective și imortalizându-le în poze și clipuri, mă salvez de fapt și de drept pe mine. Mereu m-a salvat blogul, scrisul mereu a distrus, a creat sau a vindecat ceva în cazul meu. Scrisul salvează, mereu o va face, iar terapia prin mers la evenimente sau concerte e mult mai benefică decât orice altă terapie posibilă. Mi-am dezvoltat personalitatea fără să vreau în tot acest timp. Ideile sunt neschimbate, încă mă simt puștiul de 17 ani ce merge la primele sale concerte. Încă mă simt creativ, încă am idei extrem de creative, înca mai știu că pot susține underground-ul și persoanele potrivite.
Ce îmi propun pe viitor?! Nimic. Pe bune, vreau să rămân neschimbat și să duc spiritul ăsta underground la mai multe persoane, nu vreau altceva. Vreau ca măcar odată în viața asta să simtă ceea ce simt eu la concertele cu trupele mele de suflet. O bucurie stupidă ca aud muzica live, nimic altceva.
Vă mulțumesc tuturor, oameni prezenți și absenți, cunoștințe vechi și noi, oameni apăruți și dispăruți. Nu aș fi ajuns niciodată în acest punct al vieții mele fără voi. Nu am ajuns niciodată cunoscut, nici nu voi ajunge probabil, dar, sunt brutal de sincer, îmi place să cred că va rămâne mereu neschimbat acest lucru și lumea mă va considera de încredere doar pentru acest aspect, înainte de toate. Nu a existat ură în postările mele când vine vorba de muzică, e doar o critică extrem de constructivă, pentru oameni ce-și doresc să clădească, nu să dărâme. Sper să ne auzim în continuare, indiferent dacă este o zi, un an, sau alți zece. Tot aici rămân, până mor.
