Sincer să fiu, nici nu știu de unde să încep. Stau și mă uit la posterul de mai sus, găsit cu greu prin paginile rătăcite de Google, la o calitate extrem de neclară. Dar, trebuia să am măcar o dovadă că a existat acest concert.
Anul 2020 marchează 10 ani de existență pentru acest blog. Știu, 10 ani e o perioadă îndelungată, una în care ar fi fost necesar să mă fac remarcat într-un fel sau altul, să fiu cumva “mai mare”, dar, adevărul este că, nu am vrut lucrul ăsta. Da, aș fi putut să mă vând, să scriu pentru niște pagini mediocre, care fac recenzii la concerte mergând doar la trupele ce le interesează. Serios, dacă stai și analizezi recenziile românești, mai ales pentru evenimentele unde cântă pe ușor 3 trupe, vei vedea de cele mai multe ori 5 rânduri la primele 2 trupe, iar la ultima vei da 5 scroll-uri de mouse în josul paginii. Am încercat să fiu diferit, să mențin blogul la ceea ce este de fapt și de drept: un hobby, un loc în care pur și simplu scriu despre ce vreau, când vreau și mai ales, pentru cine vreau. Tocmai de aceea pe blog găsiți doar chestii care chiar mă interesează sau, consider eu că merită promovate într-un fel sau altul. Nu am vrut niciodată să fiu condiționat de oameni,, care să mă oblige să fac anumite lucruri doar pentru că “trebuie să fie făcute”. Am încercat mereu să-mi urmez calea, aia întunecată și sumbră, dar plină de viață.
Blogul acesta a început fără o anumită tema. Am descoperit mișcarea underground fix din prostie. Începusem prin 2010 să ascult Vița De Vie, să descopăr trupele românești de atunci precum E.M.I.L sau Pistol Cu Capse. Una dintre trupele de care tot auzeam era Luna Amară. Știu că văzusem videoclipul de la “Loc Lipsă“, din câte țin eu minte. Am încercat să ascult Luna Amară, dar, nu găseam piese puternice și violente, găseam doar piese de tip “Roșu Aprins” sau “Chihlimbar“. Nu m-a atras în mod special trupa respectivă la momentul acela.
Timpul a trecut, se făcuse deja februarie 2011. Aveam ceva concerte la activ. Văzusem în 3-4 luni trupe precum Vița De Vie, Fără Zahăr, Travka, Vunk (o trupă total diferită de cea din zilele noastre), Partizan, Subcarpați, Trooper și Omul Cu Șobolani. Parcă eram flămând de concerte, făceam tot posibilul să strâng bani doar ca să intru, nu mă interesa să am bani de băutură sau de merchandise cu trupa. Voiam să fiu acolo, înainte de toate.
Pe 25 februarie 2011, Luna Amară cânta în clubul The Stage din Bacău, orașul meu natal. Țin minte că doar un prieten voia să meargă la concertul respectiv, dar ajungea foarte târziu. Am stat, m-am gândit, și, am decis să merg singur la concert. Nu voiam să pierd un concert din cauză că nu aveam cu cine merge. Am plătit intrarea, am intrat și atunci mi-am dat seama că nu sunt tocmai singur. Cunoșteam câțiva oameni, doar din vedere, dar aveau o oarecare familiaritate. Țin minte că mă întâlnisem cu un tip ce-l cunoșteam doar de la concerte. Știu că încercam să-mi fac un “discurs standard” de fiecare dată când mă întâlneam cu cineva. Era modul meu de a mă integra, era cumva un început în a avea tupeu de a iniția o conversație. În seara respectivă, cânta în deschidere trupa băcăuană Luni La Teatru. De fiecare dată când mă întâlneam cu cineva, îi întrebam “Pentru cine ai venit: Luni La Teatru sau Luna Amară?!“. Toți răspundeau că veniseră pentru Luna Amară, cum era și normal. E ciudat să scriu despre un concert de acum 9 ani, am numai amintiri haotice în cap. Dar, din câte-mi amintesc, Luni La Teatru cântase chiar fain. Nu aveau piese cu riff-uri prea heavy pe atunci, la câțiva ani după ce au început să aibă o abordare mai dură. Dar, pentru o trupă de deschidere, a fost ok. Habar n-am ce piese a cântat în seara respectivă, nu mai țin minte mare lucru. Singurul lucru ce-l țin minte este că atunci cânta “My Summer“, o piesă proprie a trupei care chiar îmi plăcea. Avea un început dreamy, iar refrenul era unul tipic indie-rock. Piesa respectivă nici măcar nu se găsește pe net, iar în concertele Luni La Teatru nu mai este cântată de ani buni.
A început Luna Amară. Din toate concertele văzute cu trupa asta în cei 9 ani (și sunt multe, credeți-mă), mereu și-a început concertele cu piesa “Oraș” sau “Gri Dorian“. Din câte-mi amintesc, așa începuse și concertul din 2011, cu piesa “Oraș”. Îmi amintesc într-un mod dubios trupa. Nick Făgădar, unul dintre soliștii trupei, avea plete pe atunci, și-mi amintesc într-un mod ciudat imaginea sa cu părul desprins pe fundalul verde al clubului The Stage. Riff-urile de la “Oraș” încă mi-au rămas în cap. Știu că se anunța măcel când le auzeam live. Era un public extrem de turbat, se fuma pe atunci prin cluburi, iar The Stage-ul avea o aerisire foarte nașpa. Era imposibil ca după concert să nu ai un tricou care, fie mirosea a transpirație, fie mirosea a fum de țigară, fie mirosea a bere vărsată care probabil nu era berea ta, sau, toate menționate combinate în același tricou. Luna Amară în 2011 era o trupă ce avea 3 albume de studio lansate, nu 6 ca-n zilele noastre. Nu erau concerte cu “Pietre În Alb“, “Focuri” sau “Om“, dar erau concerte cu piese de pe primele albume, iar “Asfalt” e considerat în continuare cel mai bun album al trupei.
Reîntorcându-mă la concert…
A urmat “Dizident“. Cred că a fost primul meu pogo/mosh-pit din viața mea. Mă refer că a fost primul în care am intrat vreodată. Aveam doar 17 ani, și țin minte și acum sunetul ăla frenetic de chitară. Văzusem că erau câțiva cunoscuți în acel mosh-pit. Am zis să intru și eu “la mișto”. Dar, de unde?! Am rămas blocat acolo. Știu că atunci când auzisem “negustorii de destine…” împingeam oameni în stânga și-n dreapta, fiind la rândul meu făcut praf. A fost ciudat, mă simțeam bătut cumva, dar, așa e la concerte, mai ales când te manifești. Nu prea am fost adept al acestor mișcări la concerte, până am început să mă prind că-mi descărcam nervii cumva în chestiile astea.
A urmat la un moment dat “Tanagra Noise“. Refrenul mi-a plăcut de prima dată de când l-am auzit, adică din seara aia. Cred că atunci începeam să-mi dau seama “cu ce se mănâncă” Luna Amară. Acum îmi dau seama de o chestie. Am să mă contrazic cumva singur, dar, haosul din capul meu are mai mult sens. A urmat piesa “În Gol“, de pe albumul “Pietre În Alb”, nelansat pe atunci. De ce țin minte fix această piesă?! Nu știu, Nick se imprimă mult prea bine pe niște strofe al naibii de melancolice sau depresive. Știu sigur că era piesa aia pentru că-mi amintesc că după concert aveam în cap versurile piesei. În loc să am în cap subiectele pentru BAC (că tot l-am dat în anul respectiv), eu aveam “că-mi pare rău, că-ți este rău că-ți pare rău“. Nici albumul “Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” nu a fost uitat, “Chihlimbar“, “Mara” și “Unghii de drac” auzindu-se în seara respectivă.
“Roșu Aprins” – nimic de zis…
De fapt, stai, că am ceva. Țin minte că tot The Stage-ul, și, nu, exagerez, tot clubul, de la scenă până la mese s-a îmbrățișat ca într-o galerie de fotbal și a început să cânte versurile. Primele versuri le-a cantat publicul, nu trupa. Chiar ziceai că-i o galerie de fotbal unită sub scandarea lor preferată. Nu conta că aveai un metru și o flegmă, că erai înalt ca bradul și prost ca gardul, că aveai un tricou extrem de transpirat sau erai extrem de beat, cu toții în acea seară au cântat la unison piesa respectivă.
Finalul m-a găsit auzind pe fundal “Loc Lipsă“, una dintre cele mai rare piese live de la trupă. Se aude foarte rar și-n zilele noastre, dar, țin minte că nu a cântat deloc partea lui Ombladon, doar “bucata lor”. A urmat “Folclor“, singura piesă ce o consideram mai extremă de la ei pe atunci. Remarcasem de atunci partea lui Mihnea Blidariu, unul dintre soliștii trupei. Piesa e mereu adaptata timpurilor în care este cântată și, mereu are un atac la adresa personalităților din zona socio-politică. Chiar găsisem primul live al piesei din emisiunea “Gheorghe” din 2004. E o piesă ce supraviețuiește timpului, și, dacă vedeți live-uri cu “Folclor“, mereu veți auzi la partea lui Mihnea cum sunt atacate mereu acele “personalități”. Pe bună dreptate au făcut mereu acele atacuri. De altfel, se știe că Luna Amară a fost mereu o trupă anti-sistem, și, cumva, a rămas așa.
După concert, știu că au rămas oameni la autografe. Nu știu dacă s-au făcut poze, dar, autografe s-au dat. Trupa avea de vânzare cd-uri cu “Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” și cartea “Playlist” a lui Mihnea Blidariu. Parca erau și tricouri de vânzare, dar, nu mai sunt sigur. Rămăsesem și eu cu albumul “Don’t Let Your Dreams Fall Asleep”. îl am și acum, îl ascult scriind această postare. Am luat autograf de la cei doi soliști. E singura chestie palpabilă ce mi-a ramăs de la concertul respectiv.
Citind autograful lui Nick, îmi dă cumva de gândit. Acesta a scris “Nu-ți pierde niciodată visele. Crede în ele până la capăt“. E ironic că pe fundal aud “Chihlimbar“, piesă ce o ascultam în a 12a zilnic înainte să plec la liceu. E ciudat ceea ce simt acum, ceea ce am simțit ascultând anumite piese de la Luna Amară. Dintr-o trupă ce nu o ascultam, am ajuns să fiu un mare fan și, nu ratez niciun prilej să-i văd atunci când am ocazia. Mereu știu că aud ceva de “mișcare” sau ceva ce mă deprimă, într-un mod extrem de plăcut. Am amintiri plăcute, rămân cu amintiri faine de la Luna Amară. Nu-mi vine să cred că am reușit să termin articolul ăsta. E un haos ce am scris aici. Dar, sunt haosurile mele, și, rămân acolo, ca argintul murind în “Chihlimbar“, ca un “Loc Lipsă“, ca o memorie a unui “Om” ce cântă “Pietre În Alb” “În Gol” ca să ajungă la concluzia că lumea sa e un “Albastru” “Roșu Aprins” pierdut în cenuși de “Gri Dorian” spălate de ploi și ca și cum s-ar fi îngropat în “Asfalt“. Pot continua la nesfârșit referințele la piesele trupei. Pe bune, până și cartierul în care am crescut poarta denumirea ultimului album Luna Amară. Cred că e cazul să mă opresc aici. Sincer, îmi doresc să simțiți și voi ceea ce simt eu când îmi amintesc de anumite evenimente din viața mea. Lucrurile de la acel concert, încă le fac și-n zilele astea. Încă merg singur la concerte, iar lucrul ăsta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă nu aș fi pornit de undeva. Am ajuns să mă feresc de pogo, doar ca să ajung în zilele noastre să pornesc unul, culmea, tot la Luna Amară. Nu înțeleg cum ai putea să stai locului la o piesă precum “Dizident“. Nu înțeleg multe lucruri, știu doar că visele mele ar trebui renăscute, oricât de stupid ar suna. Chiar mi-a dat de gândit autograful respectiv. Până data viitoare…
