Sunt unele chestii pe care ar trebui să le șterg din calculatorul meu. Nu știu de ce mai țin unele fișiere, indiferent dacă sunt poze sau clipuri. Dar, sunt unele cazuri în care găsesc și chestii scrise aleatoriu. Sunt „mesaje din trecut”, într-un fel, dar, sunt așa de mișto scrise încât ar fi păcat să se piardă. Înafară de introducerea asta, restul acestei postări nu-mi aparține. Era rătăcita, în loc să fie distrusă. Inclusiv clipurile de mai jos erau atașate cu fișierul respectiv.

„Fie că e vorba de un prim sărut sau un naiv rămas-bun, am avut dintotdeauna „speranță”. Mi-am pus sufletul pe tavă cui am crezut că merită, cu riscul de a fi sfâșiată în momentul în care am fost trădată. Și, oh, de câte ori nu s-a întâmplat! Cumva, totuși, nu am renunțat niciodată în a avea încredere în oameni, fiecare om e un om bun, dacă ai răbdare să îl descoși și să vezi prin răul la care a fost expus și care l-a obosit atât de mult. Eu aleg, în această lume plină de rău, nu să ignor, ci să îmi vindec și să iert propriul rău, căci, uitat, va reveni cu o forță invincibilă, odată redescoperit în adâncul sufletului ce va crește strâmb sub greutatea acestor „păcate nerostite”. Poate că sunt un răsărit, dar tot îmi e frică de apus. Îmi e frică de întuneric și de puterea lui năucitoare, îmi e frică să nu mă acapareze și să mă înghită, sunt pe cer, dar echilibrul meu este foarte ușor de distrus. Totuși, mă completează și îl iubesc, și simt că fac parte din el. La urma urmei, la început a fost doar întunericul. Sunt o poezie de Stănescu, sunt o melodie a Alexandrinei, ce sunt eu de fapt?! Poate o floare de cactus, ce crește în niște condiții atât de dure, și totuși, atât de delicată.

Lumina mă salvează, și la urma urmei, „scrisul salvează”, așa cum cineva foarte important mie afirmă, simt un amalgam de culori scriind asta, nu știu ce se va alege de acest „quart d’heure de folie”, dar mă face să merg mai departe, știind că încă trăiesc, și nu doar exist.

Aseară, cineva mi-a zis să zâmbesc, căci lumea va fi mereu supărată, iar doar un zâmbet poate face acest loc mai bun. Dar ce mă face să zâmbesc?! Doar uitându-mă sus, pe cer, găsesc răspunsul: în nori, în culoarea văzduhului, în păsările ce îl populează, găsesc un moment de răgaz, găsesc alinare, găsesc înțelegere în această junglă de asfalt. „Înghit cerul cu ochii larg deschiși”, ziceam acum ceva vreme, și acum cred că mi-a devenit motto.

1 ianuarie 2018, ziua eliberării:” i-au fost promise luna, soarele și toate stelele, dar ce nu știau e că ea stăpânea deja întregul cer; era singurul lucru pe care nu i-l puteau lua.”

A se servi alături de clipurile acestea.

Mulțumesc că ai rămas, deși, nu se știe de ce.

Sper că vom mai rămâne, mult timp de acum încolo.”