A fost odată ca-n povești…

Ba nu, asta-i realitate,

N-are hanuri boierești

Dar are de toate.

–

Rime prea absurde,

Fire despicate,

Țipetele surde,

Auzite disperate.

–

Aud în capul meu

Momente de izbândă,

Dar sunt placat mereu

De-o eternă-mi dobândă.

–

Am o parte mult prea rea,

Mult prea muribundă,

Tare se mai chinuie ea,

În partea mea cea bună.

–

Sunt prins și-ncătușat

În lumile paralele,

Mă simt strâns înfășurat

În schelete și sechele.

–

Partea mea cea bună

Face tot – perfect,

Partea rea – musca-tăună,

Îi arată că-i defect.

–

Părțile sunt împărțite,

Ca de fiecare dată,

Parcă-s trupuri ostenite

Ce se bat pentru o fată.

–

Mereu au tăbărât năvală

Peste idealurile mele,

Am fost prins ca-n nicovală,

Nimicit de fiare grele.

–

Am risipit multe averi

Pentru idealuri mici,

Am vrut să stau între boieri

Ce deveneau mai inamici.

–

Am hrănit toți cățelușii,

Doar ca să le fie bine,

Mereu stăteau în dosul ușii

Lătrând prietenos spre mine.

–

Dar cățeii au crescut,

Au mușcat încet, dar sigur,

Niciun bine n-am făcut

Și-am rămas un veșnic singur.

–

Părțile mele din mine,

Într-un final se contopesc,

Și apar atât de bine

Și încep să mă uimesc.

–

Au fost doar în capul meu

Nenumăratele erori,

Și-mi zic acum, instantaneu,

„Frate, erai pregătit să mori!”

–

Simt că scrisul ăsta tâmpit,

M-a salvat de-atâtea ori,

Zâmbesc – s-a ivit,

Sunt tot hidos ca un moroi.

–

Scriu acum, reîmprospătat,

Rimele de bun augur,

Nu vreau să știu c-am șchiopătat

Și-am rămăs în urmă singur.

–

Chiar de-aș merge cu baston,

Aș lăsa o urmă trasă

Pe-un șevalet, cu un penson,

De-o artistă grasă, proastă.

–

Tare cred că s-au simțit

Mai multe persoane acuma,

Lecție de olărit:

Tu învârți, dar eu sunt huma!

–

Mereu am fost mulat,

De către mai mulți olari,

Dar mereu am erodat,

Precum cariile-n molari.

–

Dar Ploaia – Veșnică Divină!

Mereu a căzut la timp,

M-am contopit într-o ruină

Și am început să simt.

–

Nu contează câte grase

Sau curvulițe roșcate,

Sau persoane foarte proaste,

Sau în piele-ntunecate.

–

Sau câte tipe nimfomane,

Sau orice panda pisică,

Pentru ele am plâns în vane

Iar una nu se mai complică.

–

Abia acuma mă retrag,

Amurgul e apus demult,

Scrisul meu e absurd și vag,

Nu mai vreau să îl consult!

–

Am risipit multe momente,

C-am fost prost și gânditor,

Am scris și alte testamente

În care chiar simțeam că mor!

–

Totu-ntr-un final dispare,

Se stinge-ncet și moare,

Dar de la mare îndepărtare

Totodată reapare.

–

Abia acuma a trecut

Mintala mea eclipsă,

Sentimentul e plăcut

Într-un etern loc lipsă.

–

E ultima dată-n viață

Când mai stau scriind,

Sunt doar acul din ață

Îmi văd depresiile fugind.

–

Fără morți subite

Și alte stupide clauze,

Gândurile-s fericite,

Sunt Paul Pișta – APLAUZE!