Vise – aparent o inocență,

Pe parcurs ne provoacă dependență,

Urâte, faine, de ele avem parte

Fiind mai induși în moarte.

Dar oare ce caut în pustietate

Înconjurat de obscuritate?!

Chiar și cerul e pictat ciudat

Într-un oraș distorsionat.

Oameni buni – frumos scenariu,

Precum peștii în acvariu,

Dar se schimbă radical

Comportându-se brutal.

Soarele apune, Leguma răspunde,

Cu Luna pe cer, puteam fi oriunde.

Vorbeam întruna, Leguma avea dreptate:

Vorbesc mereu de-o divinitate.

Divinitate nebună, nicidecum timidă,

M-a blocat letal într-o piramidă,

Mi-a ordonat dulce să mă supun

Precum unui stăpân, ca un câine bun.

Eram fericit, mă aflam în transă,

Leguma era beată de-o licoare arsă,

Divinitatea mea era un Faraon,

Eu eram țânțar, atras de un neon.

Faraonul idolatrizam,

Ciudat, drogat nu eram,

Dar Faraonul mă ura,

Din piramida lui, încet mă mătura.

Măturat am fost, măturat am rămas,

Supusul a clacat, era în impas,

Orizont pustiu, nicidecum mirific,

Căzut în genunchi, decăzut psihic.

Vreau să mă-nchid, vreau apă curentă,

Vreau să-mi curăț rana, făcută de-o dementă,

Vreau să șterg vocea de Legumă spurcată,

Îmi vreau demnitatea, cea demult uitată.

Le recuperez, dar mă-ntorc în piramida,

Intru criminal, cu tauri de coridă,

Intru încet și sigur în niște dobitoci,

Eu sunt mercenar, voi niște mormoloci.

Mă uit, ordon, și totul se dărâmă,

Piatră peste piatră nu vreau să rămână,

Mă credeați mort, mă credeați în comă,

Priviți-mă atent, am calitate de fantomă.

Totul e distrus, nu-i piatră peste piatră,

Faraonul a dispărut, cu Leguma beată,

S-a sfârșit, nimic nu-i ce-a fost,

Nu-s în piramidă, nu mai am vreun rost.

Trupul rău mă doare, sunt învinețit,

Mușchii se-nmoaie, parcă-s putrezit,

Merg înainte, drumul mi-l continui,

Încă puțin am să mă mai chinui.

Am clipit odată, totul se schimbă,

Văd două umbre deasupra cum se plimbă,

În jurul meu, totul episodic,

Oraș distorsionat, stilul este gotic.

Tare vreau o pizza, trupul rău poftește,

Dar nu este nimic, decât sânge și pește,

Nimic nu-nțeleg, tot dau de un metrou

Și strada Marelui Oraș cuplată c-un ghetou.

Totul se-nvârte, simt că-nnebunesc,

În orașul cel ciudat, încet mă rătăcesc,

Totu-i ireal, străzi distorsionate,

Lumânări aprinse-n gunoaie curate.

Văd trezirea brusc, Îngerul meu vine,

Sunt tot pe două osii, sunt tot pe două șine,

Îngerul tot roșu, ca ultima dată,

Același suflet blând, în aceiași fată.

„Simțeam că-nnebunesc, mi-era dor de tine,

Mi-ar plăcea să rămâi, să fii parte din mine,

Să fii lângă mine, să nu mai pleci vreodată,

Viața fără tine e puțin ciudată.”

Îngerul Roșu, va rămâne-n zare,

Nici în ruptu’ capului nu vrea sa coboare,

Mă privește dulce, eu privesc atent,

Genunchii se-nmoaie, sentimentul e dement.

„Ridică-te și sari căci eu te voi prinde,

Brațele mele roșii curând te vor cuprinde,

Vei fi fericit, vei învăța să zbori,

La harpe vom cânta, ascunși printre nori.”

Inima încălzește, creierul răcește,

Privesc timorat, gândul meu vorbește,

„N-am de gând să sar, gestul e prostesc,

Prefer să stau singur și să-nnebunesc.”

„Nu înnebuni! Cu tine eu voi sta,

Vin spre tine acum și te voi lua,

Vom zbura departe, vom fi fericiți,

Vom rămâne veseli și vom fi ocrotiți.”

Ceva este ciudat, totul e prea bine,

Îngerul e aici, frica mă cuprinde,

Mă atinge fin, gestul e banal,

Pielea se-ncinge, pulsu-i infernal.

S-a răcit subit, e arsă ca o torță,

Trupul e nervos, s-a născut o forță,

Tâmpla e-n mentonul lui cel roș,

Alunecă sub osii, n-am niciun reproș.

S-au deschis rănile, mă învinețesc,

Merg tot mai rapid, nu vreau să mă opresc,

Mă izbesc de ușa trenului ruginit,

Vagonul treișpe – Bine te-am găsit!

Rănit, învinețit, intru-n trenul condamnat,

„Vagonul 13” scrie, într-un font însângerat,

Trenul nu e gol, nici nu este plin,

Călătorii-s buni, încărcați cu mult venin.

Sunt primele chipuri imprimate pe retină,

Oftica-mi crește, fiindcă nu mai e lumină,

Știu doar că odată iubeam acele chipuri,

Acu-s doar niște umbre, acu-s niște nimicuri.

Vagonul doisprezece, claritatea-mi crește,

Durerea mă omoară, prin mine năvălește,

Sunt primii mei prieteni, sunt primele memorii,

Sunt primele eșecuri, sunt primele victorii.

Nu degeaba trec de la extaz la agonie,

Vagonul „doi de unu”, în fața mea se-nscrie.

Primele enigme, primele întrebări,

Primele mistere, aruncate-n zări.

Vagonul zece, primele înjurături,

Primii mei prieteni, închiși unei conjuncturi,

Eram împlinit, mă simțeam bine,

Până am aflat că profitau de mine.

Vagonul zece – decuplat cu drujba,

Vagonul nouă, a-nceput deja slujba,

„Sfinția ta, am făcut multe rele,

Imposibile pe tot parcursul vieții mele”.

„Fiule, ridică-te, mergi cât mai departe,

Ești om, la naiba, sunt doar niște păcate,

Mergi tot înainte, arată-ți măreția,

Nu privi în urmă, crează-ți profeția.

Vagonul opt – fericire aparentă,

Izbirea mea de viață este iminentă,

Primele bătăi, care mă marchează,

Primele memorii ce se conturează.

Vagonul șapte, bătăile-s pe ducă,

Rinichiul meu stâng, liniștea n-apucă,

E lovit din plin, ușor însângerat,

Durerea a revenit, plămânii au clacat.

E bizar să fii caftit

Când tu n-ai făcut nimic,

Simt un mare disconfort

Că atacatoru-i mort.

Doi ani m-am târât,

Să scap de acest vagon urât,

Totuși, ușor regret,

Că m-arunc în gol complet.

Vagonul șase – căsătorit în singurătate,

Pasagerii-s scoși din obscuritate,

Sunt cu toții panicați,

Agitați și bulversați.

Persoana mea se schimbă,

Versurile-mi stau pe limbă,

Încep să gândesc profund,

Durerile să le ascund.

Îmi amintesc de călători, 

Cum îmi căutau erori,

Îmi amintesc orice dată

Cum eram o cârpă moartă.

Rezistența mea de-un an,

M-a făcut să sar prin geam,

Vagonul cinci m-a ridicat,

M-a scuturat și acceptat.

În acesta, orice durere

Se termina într-o plăcere.

Eram binecuvântat, 

Nicidecum blestemat.

Rănile s-au vindecat,

Chiar nu știu de ce-am plecat,

Iar gustul meu devine acru

Când am văzut vagonul patru.

E o gheișă ciudată,

Și de idioți placată,

Fără altă prefață,

Sunt proști pierduți pe viață.

Gheișa are potențial,

Dar comportament marțial.

Revine durerea mea renală,

Odată c-o curvă penală.

Gheișa mă fascinează,

Cum arată?! Nu contează.

Călătoria-i plăcută

Prezența proștilor – pierdută.

Totuși, ea-i prea atașată,

Răbdarea mea e iritată.

Vreau să am și eu amici,

Dar ea îi face inamici.

„Nu te mai suport”, îi spun ei,

Fug și închid vagonul trei,

Nu vreau să mai aud de ea,

„Mori dracului din viața mea!”

Dar vagonul trei, are imaginea pătată

De o plictisitoare roșcată,

Nu mai suport aceste rime, 

Sinuciderea-i de mine.

Vreau să sar, să nu mai vin,

Trenul ăsta, este-un chin,

Deschid ușa, am sărit,

Dar corpul meu s-a înroșit.

Mii de arcuri roșii m-au înfășurat,

De-o moarte iminentă, ele m-au salvat,

„Sunt fetița cu arcuri, încântată de cunoștință,

Te-am salvat acuma de la neființă.

Sunt amicii mei, sunt doi tâmpiți,

Unul pentru altu-s de-a dreptul fericiți,

Stai cu noi, te rog, vei fi ocrotit,

De toate cele rele, acuma ești ferit.”

Stau cu ei un timp, sunt foarte plictisit,

Fericirea lor, e doar un simplu mit,

Dispar foarte subit, nu mă mai întorc,

Timpul mi-e pierdut, fericirea-și storc.

Vagonul doi – miros familiar,

Sunt prieteni noi, făcuți insectar,

Te aduni cu cine te asemeni

Nu ești colecționar de prieteni.

Pleoape dilatate, ochii larg deschiși,

Prietenii infecte, cu ochii larg închiși,

Încep să mă irit de atâta vomă,

Și de vagonul unu, apărut ca o fantomă.

Din duzina de vagoane, n-am crezut băi frate,

Că în cel dintâi sunt relele adunate,

Trup îngenunchiat; „Sunt o ființă slută,

Ce-și vede prietenii ca pe o valută.

Am pierdut enorm pe această cale,

Prietenii, iubire, tot s-a dus la vale,

Nu merit să respir, nu merit să trăiesc,

Nu merit fericirea, nu merit să iubesc.”

Mă doare tot, mă dor toate,

Mă simt copleșit de singurătate,

Sunt nimicit de orice vină,

Și deodată…s-a făcut lumină.

Un Înger Auriu, cu aripile rupte, 

Cu Vagonul Unu începe să se lupte,

Îngerul e-o fată, dă ca o psihopată

Fericită de ceea ce face, ușor sacadată.

O privesc atent, n-am mințile integre,

E un înger blond, cu vârfurile negre,

Fac un pas în spate, ușa e deschisă,

Trenul e departe, căzătura e precisă.

Mă trezesc din căzătură, sunt pe-o linie moartă,

Ruta unde sunt, niciunde nu mă poartă,

E un frig specific lui noiembrie,

Tristețea e specifică lunii lui decembrie.

Șchiopătez la greu, sunt însângerat,

De ce mai trăiesc?! Parcă am uitat,

Am ajuns să ignor tot ce e viu

Doar eu cu mine odată să mai fiu.

Mi-am răspuns la întrebări: „Sunt un mare scelerat,

Ce încet, dar sigur, pe toți i-a lichidat,

Nu la sensul propriu, ci la figurat, 

Încetul cu încetul, cu toții au plecat.

Nu îi condamn, aș fi făcut la fel,

Cine-ar sta c-un arogant cretin și plin de el?!

Cine-ar sta c-un prost făcut grămadă

Care niciodată n-a avut o treabă?!

Cine-ar sta cu cineva

Ce stă mereu în lumea sa?!

Și mai stă de toți distant

Maltratându-se constant.”

E genul ăla de moment,

În care vreau să scriu un testament,

Fluxul cardiac crește

Imaginația-mi sporește.

Mă doare rău faptul

Că știu c-am să mă duc dracu’,

Nu pot să mă opresc

Din scrisul ăsta nefiresc.

Chiar încep să mă gândesc

De ce tot mai vorbesc?!

Simt că asta-mi este soartă

Pentru viața asta moartă.

Nimic, niciodată, nu-mi va aduce înapoi,

Prietenii mei, vechi și noi,

Nimic nu mai există

Când suferința tot persistă.

Mintea mea tâmpește,

Când la tine se gândește,

Mi-e foarte dor de tine,

Nicio rimă nu-mi mai vine.

Tind să cred că te iubesc,

Cu toate că nu e firesc,

Să iubesc mereu și-n veci

O ființă sub douăzeci.

Nicicând și niciodată,

Nu-mi voi resuscita viața moartă,

Vei face altceva,

Oriunde și altundeva.

Sevrajul mintal se termină,

Încep să văd lumină,

Poezia mea s-a terminat,

Vă mulțumesc anticipat!