Îți scriu această chestie pentru că nu există altă metodă să mă apropii de tine, nu pentru că nu ar exista, dar ești conștientă că aș face mai mult rău decât bine dacă te-aș băga în seamă. Nu am vorbit demult, nici nu vom vorbi probabil, suntem prea închiși în propriile noastre minți în așa hal încât pur și simplu ne ignorăm reciproc și încercăm să ne axăm pe carierele noastre, ambele de oameni dezaxați: tu bețivă semi-depresivă eu depresiv bețiv din naștere, probabil.

Beția nu e doar fizică, e psihică, suntem beți din cauza oamenilor din jurul nostru, tocmai de aceea sunt la dezintoxicare iar tu încă te îmbeți în acei oameni, pentru că nah, ei sunt aproape de tine, mereu vor fi, dar tot eu eram vocea rațiunii, oricât de absurd aș fi vorbit. Oricât de mult ți-ar plăcea să ai dreptate, știi prea bine că am dreptate și e un gol absurd în viața ta datorită lipsei mele. Nu am făcut multe chestii, sau poate că am făcut dar încerc să nu-mi amintesc, pentru că ma dor cumva amintirile cu tine, Dragă Dragă. Sunt amuzante, atât de amuzante că mă dor amintindu-mi de asta. Încă-mi amintesc cum te uitai la mine la modul „WTF?!” când rămăsesem secerat și-mi plăcea să te admir cum admir toți o trupă îndrăgită la un concert într-un loc infect. Din marea mea înălțime, eu mereu eram mai mic decât tine și mă comportam ca un copil autist. Sunt amintiri faine, ce le voi duce în urna mea când voi muri, dar mi-ar plăcea să le știe și restul lumii. Probabil sunt ultimele amintiri care chiar vrea să-mi amintesc de ele, nu mai vreau sa am o tehnică autodistructivă asupra mea și să merg naibii înainte, chiar dacă acel „înainte” e singur. Ești una dintre cele mai adaptabile și solitare persoane ce le cunosc în viața asta, puterea ta și ambiția ta de a ignora lumea și să-ți bagi picioarele în ea e al naibii de remarcabilă, de multe ori mă întreb cum de mai ai persoane în jurul tău. E ciudat, cel mai ciudat, noaptea când te-am sărutat. Nu știu neapărat dacă era o noapte sau o trăire al naibii de intensă și plină de pasiune. Pot spune cu mare tărie de caracter că ești fantomatică, mă bântui în continuare, gândindu-mă la chipul tău nervos mă calmează deodată și mă face al naibii de atent asupra vieții. Totodată mă face să-mi dau seama că rănesc lumea în continuare, așa cum am făcut-o cu tine probabil. Rămâi neschimbată, oriunde te-ai afla, indiferent cum ai arăta în zilele noastre sau dacă mai exiști în ele. Îmi place să cred că lumea dragă din trecutul meu e moartă și îngropată demult, dar tu pari atât de vie indiferent cât de moartă ai fi. E genul ăla de moment în care chiar am senzația că vorbesc degeaba, iar asta e doar o postare de „frustrat emolău” ce sunt. Da, sunt un micuț emo, sunt copilul rebel din tine ce știe cel mai bine ce-i bine pentru tine. Mereu am știut, mereu voi ști probabil, mereu mă voi amăgi gândindu-mă la asta, fără doar și poate. Viața mea se termină aici, a ta abia începe. Pot spune că le-am făcut pe toate, iar singurul lucru pe care-l regret e că te-am pierdut/ai murit din viața mea, pur și simplu. Totuși, probabil nu mai eram omul din zilele noastre dacă nu erau experiențele cu tine, nu mai existau anumite poezii datorită ție, probabil că eu eram în continuare un mega-anonim. Sunt cumva în continuare, dar lumea mai aude cuvinte lăutrice citind aceste rânduri. Așa probabil aud și de tine, ființa aia mwarfă  ce se uită cu teamă și ură atunci când mă mai vedea pe stradă, sau mă rog, la concerte. Rămâi tristă în veselia ta și veselă în dezamăgirile tale,  bucură-te în continuare în modul tău platonic, dar, cu siguranță vei fi mult mai veselă ca mine.

P.S.: încă te mai iubesc, cu toate că nu-i prea firesc, să mă gândesc în nopți reci la mângâierile tale reci. Din reacție instinctivă, cu gândirea ta nocivă, ești în mintea mea activă, o tipă mwarfă PUR FICTIVĂ!