Salutare, dragi hoinari printre litere. Sunteți oare dragi?! Nu știu, cumva îmi pasă și nu-mi pasă în același timp. Nu știu cum, dar, fac eu ce fac și, mereu ajung la postările astea fără sens, fără noimă, fară corectitudine din punct de vedere gramatical. Fără nimic, în alte cuvinte.
Nu pot să cred ca am ajuns la numărul de 16 postări pe aceiași temă. E un număr…nu, știu, bizar. V-aș spune „bine ați venit!” la „my super sweet sixteen”, sau mai bine zis, la „my bittersweet sixteen”. Ce-i drept, n-am avut „războaie ale gândurilor” de un an și ceva, o perioadă lungă, binemeritată, cumva. Ca de fiecare dată, habar n-am ce vreau să scriu, dar, știu că vreau să scriu ceva să-ncep să elimin gărgăunii din cap. Măcar de ar fi gărgăuni, as putea merge la „Marea Gărgăuniada” organizată de Tequila, dar, nici măcar. Sunt în punctul ăla idiot al vieții mele în care, efectiv, nu mai am viziune, iar dacă o am, e al naibii de bizară. Credeam că vad soarele ce se arăta într-un final, dar, l-am apus la fel de repede cum a și apărut. Credeam multe, chiar credeam multe, dar mi-am făcut atât de multe catacombe în cap încât am ajuns să am cumva Sindromul Stockholm: să-mi placă efectiv starea în care mă aflu. „Vai de mine, nu e bine cum gândești!„, „Cred că din cauza ta a apărut curentul emo„. Ah, stai, cea mai tare e „poți să nu mai fii atât de lamentabil?!” iar lista poate continua. Bine, majoritatea remarcilor ce le primesc, sunt conștient că sunt glume, dar, când aud faze de genul că „nu e bine să fii trist” mă bufnește râsul. Da, sunt trist, sunt atât de trist că dacă ar fi fost alții în locul meu s-ar fi sinucis demult. Eu nu o fac, tristețea e fascinantă; cumva, e, modul meu de a fi, fără doar și poate. Lumea are nevoie de un om trist ca mine, nicidecum de unul vesel, că abia atunci moare. Nu cred că vrea nimeni să vadă pe cineva murind, mai ales când moartea poate fi atât de ușor de evitat. Dar, totuși, ajungem într-un punct în care totul se adună, totul este ca un domino (și nu, nu vorbesc de trupa Domino descoperită la Rocanotherworld 2018, aia e o trupă super mwarfă). Vorbesc de faptul că, totul e ca un domino, piesele se tot adună, se adună, și iar se adună, se aliniază, se aliniază și iar se aliniază. Sunt atât de bine aliniate încât abia te abții să nu le dărâmi. Pur și simplu, e senzația aia de distrugere a tot ce ai făcut până-n momentul respectiv.
Apoi vine momentul acela dement în care dărâmi totul, și vezi cum totul cade, atât de fain și de bine conturat încât te fascinează dezastrul în momentul respectiv. Piesele cad, treptat, încetul cu încetul, pe trasee create special de tine. La un moment dat, vrei să se oprească dezastrul, pentru că, dacă ultima piesă cade, e dezastru, explodezi, ca un Creeper din Minecraft sau ca un kamikaze în Al Doilea Război Mondial. Totuși, eviți dezastru în ultima secundă, datorita unei piese nule, una simplă, fără valoare, dar, care poate fi folosită în „nevaloarea” ei. Piesa aceea de multe ori ne salvează, e exact piesa lipsă din jocul nostru. După dărâmarea pieselor, observi că piesa nula încă e în picioare, încă rămâne acolo, încă stă neclintită. Multe lucruri sunt de neclintit în viața asta, exact ca anumite stări ce sunt dominante pe parcursul întregii tale vieți. Starea mea mereu a fost tristă, pentru că, AM VRUT ASTA, vreau în continuare asta, cumva nu vreau să mă opresc din asta, e cea mai creativa stare în care m-am aflat vreodată, tocmai de aceea nu vreau să renunț la asta, iar numărul cuvântului „asta” e fără limite în propoziția asta.
Eu creativ = eu făcând o lume mai bună.
Eu făcând o lume mai bună = eu fericit în propria tristețe.
Dar, cu cât trece timpul, încet, piesele devin statice, pentru că jucătorii dispar și, în cele din urmă, mor, iar încet, cadavrele se descompun. Dar chiar și când ajung în punctul respectiv, ele nu se opresc din trăit. Bacteriile ce lucrează la descompunere trăiesc din cadavrele respective.
E bizar când un om moare, cadavrul începe să se umfle exact ca un balon, iar la un moment dat, se sparge, dar, nu vedem noi asta, pentru că, se sparge într-o chestie patrulateră lăcuită prost și, nu are niciun haz în momentul în care se sparge. Dar în lumea bacteriilor, e un adevărat festival, de toate pentru toți, exact ca unele festivaluri din lumea asta. „Nu-ți face griji pentru nimic în univers, mâine vom râde de azi„. În cazul meu, trăiesc pentru ziua de mâine, ca să simt nostalgia zilei de ieri. Ziua trece, soarele vine și trece, apune, doarme, într-un final…la fel și gândurile mele…s-au potolit într-un final…
