Salutare, dragi hoinari. Încep ceea ce sper eu să fie ultimul meu „război al gândurilor”. Comparativ cu turele trecute, simt că stăpânesc ceea ce urmează sa scriu.

„Războiul Gândurilor” este postarea în care-mi descarc nervii și toate gândurile ce nu au cum să iasă prin altă cale. De obicei le descarc haotic, fără să mă gândesc prea mult la consecințe. Tura aceasta am să încerc să fiu ordonat în gânduri, să nu îmi atac prea mult nervii rămași în picioare. Mi-am dat seama recent că totul e controlabil. Bine, ideea asta o aveam de multă, multă vreme, doar că niciodată nu stăpânisem bine conceptul de „voință”. Am încercat de prea multe ori să-mi controlez voință, eșuând lamentabil mai de fiecare dată. Tura asta am încercat să fac o schimbare, una pe care să o țin minte tot restul vieții mele. Totul a început din momentul în care mi-am dat seama că sunt un cretin și gândesc cu inima când ar trebui să gândesc cu capul. Fac tot posibilul să încerc să nu am sentimente, încerc să tac și să fac, dar, postarea asta contrazice ultima „încercare” menționată. Sunt o persoană condusa de propria mânie de multe ori, dirijat într-un mod maniacal să cred că totul e împotriva mea. Din moment ce pornesc de la ideea asta, totul se prăbușește în jurul meu, inclusiv eu.

În urmă cu câțiva ani, am avut o decepție, una imensă. Nu că ar fi ceva nou, mereu am în dulap schelete și sechele ce vin în urma păstrării acestora. Referitor la acea decepție, a fost una în care pur și simplu se prăbușise lumea din jurul meu, mă simțeam prins sub dărâmături, încercând să găsesc aer. Culmea, că l-am găsit, ca mi-am setat mintea să găsească acel „aer”. Recent, m-am apucat să scriu niște poezii. Nu le-am terminat, iar ceva îmi spune că n-am să le termin niciodată, pentru că sunt pur și simplu pitici în capul meu ce nu-mi dau pace. Nu vreau să le termin, nu las niciun pitic să mă domine, eu domin piticii, eu i-am creat. Am reușit să-mi stâpanesc stările de fiecare dată când trebuia să izbucnesc în lacrimi și să plâng ore în șir, dar n-am făcut-o. Nu, nu am orgoliu, nu mi-e rușine să plâng, dar nu mai vreau să plâng. Nu mai vreau să merg în aceleași locuri să spun că „totul va fi bine” când știu prea bine că nu va fi, nu vreau să ajung ca un tip din cartierul meu ce a luat-o razna și merge în toate locurile care îi erau dragi odată, că-i amintesc de acele persoane moarte din trecut și de acele momente. Lumea aceasta e o mare clepsidră, care poate fi răsturnată de fiecare dată în sensul dorit de noi. Nu mai vreau să merg într-un sens anume, pentru că nu depind de nisip purtat de gravitate, eu sunt gravitatea. Eu sunt cel mai ciudat om ce-l voi cunoaște vreodată și singurul ce mă poate stăpâni. Sunt incontrolabil dacă vreau asta, dar nu vreau asta. Exact cum nu mai vreau să scriu „războaie ale gândurilor”, exact cum nu las fantomele grase, proaste, slabe, anorexice, cretine, stupide, deștepte și frumoase din capul meu să mă domine. Eu sunt cel ce controlează prezentul și viitorul meu. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi camuflat în așa fel încât să am motive rezonabile pentru deciziile luate în cea mai mare parte a cazurilor. Totul se termină, la fel cum totul reîncepe, totul moare, la fel cum totul se naște. Sunt propriul meu Dumnezeu, și voi face mereu totul cum vreau eu. Atât am avut de scris, atât voi spune momentan, dar gândurile mele nu vor înceta niciodată să lupte să-mi domine mintea. Le doresc succes, nu vor avea efect. Ziua de mâine aduce dezastru dacă las gândurile mele să câștige.