Salutare, dragi hoinari. A trecut aproape un an de când n-am mai făcut un „război al gândurilor„. Simt nevoia să fac unul, simt că trebuie să iau pauza asta și să redactez articolul ăsta.

E probabil cea mai tulbure perioadă din viața mea, toate cauzate de dispariția culorii din viața mea. Roșul m-a terminat, auriul n-a fost niciodată prezent, nuanțele reci îmi acaparează atenția într-un fel, dar tind să nu cad în capcana asta. Am căzut de prea multe ori în capcana culorilor, crezând de fiecare dată ca viața mea se va termina la acea culoare. Nu se termină la o anumită culoare, suntem o întreagă trusă de acuarele proaste de multe ori ce mânjim pereții cu diverse modele. Pereții aceștia sunt murdari, și vopseaua ce se află pe ei nu are în conținut teflon, ca să se poată șterge mai repede. Nu putem să le ștergem, aceste acuarele proaste sunt permanente, și nu se schimbă peste noapte.

Sunt în perioada în care am în cap doar poliartrite reumatoide, mialgii, fibromialgii, și alte boli de care probabil n-aveți habar. Nici măcar eu nu am, în majoritatea cazurilor, dar trebuie să le știu la momentul potrivit. În viață trebuie să știm multe lucruri, extrem de multe lucruri, extrem de multe detalii încât să putem ataca înapoi și să ne apărăm totodată. În cinci zile mă voi deprima total, nu știu de ce presimt asta, simt că sunt în căutarea timpului pierdut, iar dacă acel timp pierdut nu-l recuperez, el se va prelungi, depresia îmi va apăsa din ce în ce mai greu pieptul încât respirația va reprezenta o mare problemă, una dificilă chiar.

Iulie s-ar putea să fie iarăși luna celor mai mari depresii. Acum un an am trecut prin asta, și un an mai târziu, presimt că voi trece iar. Totul piere, visele mele noi create mor, și eu asist la moartea lor. Fantomele trecutului își fac simțită prezența prin diverse semne, gesturi, oameni din acel timp, oameni ce aparțin anumitor locuri din trecut și nu numai. Totul moare, totul se distruge, totul dispare, totul nu are sens, totul e o mare depresie din care nu pot ieși oricât de mult aș încerca. Dar, există și o parte bună în tot acest lucru. Fantomele trecutului revin în prezent, dar odată și pentru totdeauna le omor. Sincer, nu vreau să fac asta, dar nu pot accepta să fiu scuipat și posedat de aceiași fantomă de două ori. E strigător la cer, e prostesc, e idiot lucrul astă, și nu vreau să am astfel de probleme.

„Scrisul salvează, mereu o va face…„