Cu toate că nu e stilul meu de a scrie un „război al gândurilor” la nici 2 luni distanță unul față de altul, simt nevoia să-mi eliberez gândurile adunate conglomerat în mintea mea.
Dacă tura trecută spuneam „cât de amuzant e„, tura asta vă inventez o poveste pe loc, și sincer să fiu, habar n-am de ce am să vă povestesc.
Unii oameni, în viața asta, sunt născuți și crescuți precum un duce, iar alții trăiesc precum cerșetorii. Mă gândesc de-un timp încoace oare cum ar fi dacă într-o secundă s-ar schimba naibii totul. Mă seacă în ultima vreme să vad minuni în viața unora care chiar nu merită. Mă seacă pur și simplu. Mă seacă viața în ultima vreme, mă seacă faptul că trebuie să ne comportăm extrem de elevat într-un loc în care scrie clar „ÎNJURĂ-MĂ DRACULUI ODATĂ!”. În ultima vreme am ajuns în punctul în care pur și simplu mi-e ciudă și scârbă de fericirea altora. E un subiect mult prea abstract pentru mine, mereu a fost, mereu va fi. E aiurea să crezi că ești fericirea unui om când defapt nu ești decât un pion pe tabla lui de șah. Mi-ar plăcea să fiu un Pion care ajunge până-n ultima linie a tablei, și să-mi resuscitez Regina, stupid omorâtă, de cele mai multe ori, dintr-o mișcare total banală. E aiurea să-ți pierzi Regina, și să stai în baza Pionilor, Turelor, a Cailor și-a Nebunilor. Pionii de cele mai multe ori pică pe capete, Turele merg ca buldozerul tot înainte, și se mai întorc din când în când, distrugând în continuare; Caii merg aiurea, nici măcar ei nu știu ce fac, dar Nebunii mereu taie calea în zigzag. Regina asta deține toate aceste mișcări, deține toate tacticile lor, și de cele mai multe ori, răsplătește săracul Pion cu victoria. El poate deveni duce, dar are nevoie de o chemare înaltă (în cazul nostru, cel al Reginei).
Vise, aparent o inocență, pe parcurs ne provoacă dependență, urâte, faine, de ele avem parte, de cele mai multe ori, fiind induși în moarte. E fain să te uiți la cerul cu stele căzătoare, dar acele stele sunt moarte, la fel ca visele mele. Uneori mă întreb dacă am murit înainte de-a-mi atinge visele. Ele își fac simțită prezența, chiar dacă sunt coșmaruri de cele mai multe ori. Coșmarul meu se mărește, visul meu moare, iar eu nu fac nimic în legătură cu asta, cu toate că aș vrea, dar n-am cu cine, n-am unde să mă duc, sunt pur și simplu un duce ajuns cerșetor. Am o viață de căcat, am avut tot ce se poate, și nu mai am nimic. Recuperarea acestor lucruri, e demult pierdută, moartă, spuneți cum vreți.
Se vede că e un „război al gândurilor”, e prea mare scandal în capul meu, nici măcar idealurile mele nu mai au coerență…
Hoinăreală plăcută!