De ce incep eu oare chiar din prima zi a anului partea a II-a din Razboiul Gandurilor? Doar trist nu sunt, dar nici fericit in totalitate.
Am o stare tare ambigua in momentul acesta, ascult melodia de mai sus care mai tare ma lasa pe ganduri, decat sa ma faca trist. Nu pot sa fiu nici trist, dar nici fericit, nu stiu ce am. E cea mai ciudata senzatie din ultimul timp pe care o am. Nu stiu de ce parte sa trec, parca sunt pierdut in Purgatoriu, in calea de mijloc. Dar simt cum acest sentiment se transforma din ce in ce mai tare in ura. Defapt, nici macar ura nu e, e un imbold launtric ce nu-l pot controla, un imbold ce-mi spune ca pot face un anumit lucru, dar mintea mea parca nu intelege. Sufletul meu parca nu este ascultat de minte, parca s-ar simti strain in propria sa casnicie, Dar, simt cum sufletul incepe sa domine mintea, incepe din ce in ce mai tare sa-i schimbe sentimentul, si cum incepe sa faca dintr-un sceptic convins, asa cum este mintea in cazul nostru, incepe s-o converteasca, si cred ca in acest moment, mintea e convertita. Sufletul si mintea mea sunt gata de razboi pentru anul ce tocmai a inceput, e gata sa schimbe lumea ce a fost creata pana acuma, e pregatita. Si intr-un final, apare si al treilea aliat : corpul meu. Acest trio are un obiectiv pe urmatorul an, si acela este sa intoarca roata in favoarea lor. Si asta se va intampla, pentru ca EU VREAU SA SE INTAMPLE ASA.
Sic vis pacem, para bellum! Amin.
Iar pe final, melodia de mai sus, dar mai violenta.