Postarea aceasta dragi hoinari printre litere, nu are început, conținut, sau sfârșit specific. Sunt pur și simplu gândurile mele ce trec instantaneu prin cap. Stau și mă gândesc de ce nu am un punct fix în viața asta tâmpită a mea, de ce nu pot sta undeva locului,să-mi văd de treaba mea etc. Eu trebuie să hoinăresc ca un tâmpit, ca să-mi îndeplinesc nu știu ce scop. Stau acum ca un tâmpit și mă uit în gol la un cer alb, pur, cu ușoare nuanțe albastre. Cu siguranță e mai curat decât mintea mea, sufletul meu, persoana mea. Parca n-aș crede că toate aceste gânduri ce se bat cap în cap precum 2 câini ce se bat lângă Cimitirul Central, dar, am senzația că da, se întâmpla mie. Lumea din jurul meu mă ignoră, nu știu din ce motiv, eu încerc tot timpul să găsesc o cale prin care să mă fac plăcut dar niciodată nu reușesc. Nici măcar propria-mi persoana nu o suport, să-i vad chipul acela urât în oglindă în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare clipă a vieții mele. Dar, pentru toată treaba asta, tot eu sunt de vină din păcate, greșelile mele din trecut se întorc împotriva mea; eu nu sunt ca alte persoane, parcă sunt făcut să mă autodistrug la cea mai mică greșeală, în timp ce alte persoane, își bat joc de propriu templu numit Corpul Lor. Eu încerc, pe zi ce trece să fac cât mai puține greșeli, să fiu diplomat, să împac de fiecare dată capra și varza atunci când sunt cu cineva, dar nu, sunt un ratat. Am dat greși tot timpul, niciodată n-am avut un motiv real să trăiesc. Să nu vă gândiți că aș vrea sa fac vreun gest negru, pentru că nici măcar de asta nu sunt capabil. Sunt menit să rămân închis în propriu corp, să simt cum fiecare clipă devine o povară tot mai grea pentru mine, de parcă aș fi un magnet ce atrage numai răutate asupra lui. Eu încerc doar să atrag lucrurile bune de la viață, dar nu reușesc niciodată să fac asta, parcă trebuie să trec prin Iad să ajung în Rai, Dar îmi place că sunt ignorat, parca aș fi de multe ori o minge de ping pong ce este pasată de la unul la altul, o minge ce leagă persoane, dar rămâne tot timpul singură. Nu știu ce vreau să exprim prin toate astea, dar mâna mea parcă scrie singură, nu se gândește absolut deloc la ceea ce scrie. Câteodată mă întreb : dac-aș muri o zi în viața asta, oare i-ar păsa cuiva?! Sincer să fiu, nu cred, toată lumea din jurul meu pare OK dar se vede prin simplul lor accept din voce, ce gânduri au despre mine. Sunt bizar, am senzația că recunosc o persoană după felul în care vorbește, după tonul în care mi se adresează, și constat, de fiecare dată, că sunt ignorat. Un lucru e sigur : am fost, sunt, și voi fi un suflet negru, departe de alte suflete, singur și trist, că niciunu’ nu-l bagă în seamă cu adevărat. Urăsc lumea ignorantă, dar totuși ea își arată adevărata față atunci când râde de mine, cu o poftă nemaivăzută de mine până atunci.

Sic vis pacem para bellum…Amin