Dupa ce am iesit din parc, am dat de „un arc de triumf” al orasului, cu foarte multe detalii, aveai senzatia ca-s vii statuile de pe el. In continuare, am mers tot la fel, ca un tolomac, si-am fazut raul principal al orasului (defapt ii fluviu), Po se numeste. Am vazut vaporase, ce asteptau pasageri carora sa le arate orasul Torino, dar de pe apa. Am mers eu ce-am mers, piatra cubica a reinceput sa reapara, iar am inceput sa fac precum un tren CFR, si am ajuns intr-o piata din Torino (nu va ganditi la piata de legume) : Piazza Vittorio Veneto. Cred ca nu vazusem un spatiu atat de mare, destinat publicului, si nu traficului. Toata lumea se plimba, stateau la terasa, admirau cladirile cu arhitectura bizara (la fel ca mine), etc. Dar, deodata speranta mea a renascut. Am inceput sa vad varful lui Mole din nou. M-am ghidat dupa cladire, dar degeaba, iar nu-l mai vedeam. Am ajuns din nou, pe niste strazi aproape abandonate de lume, trafic, etc.

Ma simteam bizar, acum o secunda eram foarte aproape iar in secunda urmatoare eram foarte departe. Dar, nu m-am oprit aici si mi-am continuat traseul. Din nou, saracutele mele role erau torturate de piatra cubica si de placile de piatra. Parca tanjeau dupa un petec de asfalt. Dar cand imi era lumea mai neagra, am inceput sa vad o multime mare. Era o alta piata : Piazza Castello. Ma simteam bine, pentru ca nu eram de tot ratacit. Am trecut si de aceasta piata, si mi-am continuat calatoria spre Mole Antonelliana. Am mai vazut un castel, emblema orasului pe un bloc (defapt era un sediu administrativ, dar nu mai stiu exact ce era, prefectura sau primarie), si iar m-am pierdut, din nou ma rataciseram pe o sosea din centrul istoric, din nou imi pierdeam speranta, din nou ma simteam ca o furnica intr-o lume de elefanti. Dar lucrurile nu aveau sa fie asa, pentru ca (restul va spun maine) …