Fericire – Sentiment peren?!

Sau unul animalic?!

Sentiment refren?!

Sau unul singuratic?!

–

Dar sentimentul e apatic

Sau e plin de mulțumire?!

Se tot menține antipatic,

Sau se va pierde în neștire?!

–

Așa era Neru odată.

Se tot pierdea între momente,

Mereu în vorbă și în faptă,

Mânat mereu de sentimente.

–

Sau poate erau niște gânduri

Acerb infipte-n mintea neagră,

Țintite ca nituri în scânduri,

Fiind menite să o spargă.

–

Gândurile toate-l enervau,

Că se manifestau – STUPIDE!

În mintea neagră adânc stăteau,

Risipind multe glucide.

–

Se credea o nămetenie,

De toți urât, puțin iubit,

Și mai credea cu sfințenie,

Că el e cel ce i-a împietrit.

–

El nu știa de-i mai plăcea

Să umble doar cu fetișcane,

Un gând morbid îl tot chinuia,

Că îi plăceau alte persoane.

–

Credea că lui îi plac băieții,

Dar când vedea scene cu ei,

Sictirul lui crăpau pereții,

De-i dovedea că nu e gay.

–

În schimb nu se comporta normal,

Cu toți oamenii din jurul său,

Era ca un animal letal,

Înainte de ceasul cel rău.

–

Neru se simțea îmbătrânit,

Crezând habotnic că-i măiastru,

El nicidecum nu și-ar fi dorit,

Să rămână suflet sihastru.

–

Își amintea cu multă greață,

Când n-avea creierii integrii,

Iar viața sa părea dulceață

Când era cunoscut ca Negri.

–

Negri – personaj draconic,

În lumea sa demult apusă,

Acum nu e deloc ironic,

Când lumea aia este dusă.

–

Făcea mult rău și în neștire,

Spre marea sa necunoștință,

Lăsând în urmă doar orbire,

Și lucruri multe-n neființă.

–

Multe fapte-s nepovestite,

Iar ăsta e doar începutul,

Neru le simte infinite,

Strâns legate cu trecutul.

–

Sunt multe lucruri vicioase,

Executate-n indolență,

Făcute în momente joase,

Instaurându-i dependență.

–

Nu erau medicamente,

Tutun, droguri sau băutură,

Neru strica doar momente,

Hrănindu-se cu multă ură.

–

Mintea sa era distrusă,

De atâtea gânduri negre,

Privea mereu cum e indusă,

De-l tremura între vertebre.

–

Nu distingea răul de bine,

Fraternitatea de incest,

Nu mai avea respect de sine,

Simțea că nu mai are lest.

–

Simțea mereu că-nnebunește,

De la gânduri apuse-n trecut,

Care umblau mereu prostește,

Ca și cum n-ar fi zăcut.

–

El știa că-s excesive,

Necurate și imorale,

Stările sale-s defensive,

Maligne, ușor tumorale.

–

Mai știa că îi vor trece,

Și că se vor potoli,

Chiar dacă nu vor vrea să plece,

Luptând rebel ca-n Tripoli.

–

Neru va-ncepe a povesti,

Ca un mic sfetnic, măiastru,

Cu toții știu, sau o vor ști

Că-i un prolog pentru dezastru.

–

Oare să băgăm de seamă

Orice gând sau orice faptă?!

Fără să vă fie teamă,

Povestirea să înceapă…