Culoare – elementul principal
Din cel viu sau cel mortal,
Ușor ea se distinge,
Când o stare-ncet te-atinge.
Negru – mă amăgește,
Verde – mă liniștește,
Albastrul e-n lumină
Iar roșul mă deprimă.
De ce tot ce m-a luminat
Era vopsit cu păr roșcat?!
De ce stereotipul e la fel
Nervos mereu și plin de el?!
Oare ce mă face egoist,
Depravat, extrem de trist?!
Oare ce mă deprimă mai tare:
Dispariția?! Nepăsarea?!
Tre’ să schimb această soartă,
Roșul e-o culoare moartă,
Extrem de ștearsă și tăcută,
Ca voința mea pierdută.
Am o culoare neatinsă,
Ce-i peste tot întinsă,
Apare când se luminează,
Dispare atunci când se-nserează.
Auriu, blond, bălan…
Alți termeni nu mai am,
E culoarea potrivită
Pentru viața mea pierită.
E culoarea neatinsă,
Chestia asta trebuie învinsă,
Nimicită, pierită,
Ținta asta mă irită.
Chipul blond este perfect,
Zâmbet fin, fără defect,
Cu un medalion stupid,
Sunt al naibii de timid.
N-am încredere în mine,
Pulsul mi-este rece-n vine,
Este rece peste mine,
Sentimentul nu mai vine.
A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Fericirea mea-mi stropești
Cu-al tău zâmbet de fată.
Zâmbetul nu mai e,
E doar praf și pulbere,
Zâmbetul a dispărut,
Acuma parcă l-am avut.
Suntem în prezent, poveștile exprimă
Cum tot trecutul este mort, și asta mă deprimă,
Cum umbra roșie trece, dispare și moare,
Cum umbra aurie devine muza călătoare.
Muza aurie parcă își respectă era,
Stă distantă acum și-ascultă Alternosfera,
Ea nu mă vede, nu-s imagine prezentă,
Nu voi fi probabil, nu-s imagine curentă.
Sunt ciudat, privesc din umbre,
Filmul perfect fără finaluri sumbre,
Imaginea blondă, plină de esență,
Într-un final mă vede, nu sunt o aparență.
„Ciudățenia ta, e de neclintit,
Imaginea la fel, asta am zărit,
Sunt o tipă mai ciudată, ce stă închisă-n mine,
Tu asta n-o să vezi, fac doar ce îmi convine.”
În spatele oricărui chip drăguț și dulce,
Stă o poveste tristă, ce nu vrea să se culce,
E ciudat să fii ciudat într-o lume rece,
„Încearcă naibii să zâmbești, orice rău va trece.
Ciudățenia ta, mă face deprimată,
Dar să mă ia dracu’, sunt mult mai intrigată,
În esența ta cea tristă, e o lume uimitoare,
Ce mă face să-nroșesc și să fiu visătoare.
Ești genul ăla de tip, ce respectă orice,
Numai nepăsarea te poate face rece,
Prezența ta ciudată, e foarte penetrantă,
Prezența mea mai mică, nu e importantă.”
„Prezența ta bălană. mă face să visez,
Să-mi dau seama cum eu încep să aberez,
Cuvintele rostite, sunt pietre-n paviment,
Ce le voi lăsa întregii lumi testament.
Mi-ai deschis mintea, mă simt mai bine acum,
Lumea mea era dezastru și făcută scrum,
Privirea ta dementă, mă face să privesc
În zare rău de tot, și să mă liniștesc.”
Nebunia mea și Nebunia Aurie,
Se potrivesc perfect, precum mierla-n colivie,
Precum polițiștii pun cătușe pe hoți,
Precum un tren fantomă, ce transportă morți.
„Deprimat mic, nu mai fii așa de trist,
Sunt aici oricând, cu asta nu insist,
Sunt mereu cu tine, sunt viziune clară,
Nu-s o umbră roșie, ușor bipolară.”
„Cu expresia asta, m-ai terminat complet”,
Am zis imediat, cuprins c-un zâmbet,
Gurile ferice, vorbe dulci scoteau,
Din ce în ce mai tare se apropiau.
Momentul ăsta e dement,
Simt orice fir de sentiment,
Buzele s-au apropiat până s-au lipit,
Nu știu continuarea, moment nedeslușit…
