„Moartea Speranţei” de Paul Pişta

În copac, undeva pe la nivelul trei,
N-am simţit demult mirosul florilor de tei,
Nu-l voi mai simţi, totul s-a sfârşit,
Oare ce înseamnă totuşi cuvântul „infinit”?
 
Apa e sinistră, luminile-s la fel,
Un tren abia mai merge, săracul de el,
Înspre poli identic, nimic nu s-a schimbat,
Copacule bătrân, tu cum ai rezistat?
 
Stau cu capu-n gol, mă uit in luciul apei,
Încă aud din depărtare glasul dulce al şoaptei,
Dar săraca şoapta nu realizează,
Totul pentru mine nu mai contează.
 
Familie, speranţă, am avut de toate,
Dar acum stau şi sufăr în singurătate,
Familie mai am, asta ştiu precis,
Dar cu sânge rece speranţa mi-a ucis.
 
Stau şi urlu uitându-mă la şine,
Trenul meu nu cred că mai vine,
A plecat demult. Să-l opresc? N-am nicio şansă,
Mi-a călcat brutal pe cap ultima speranţă.
 
Alerg şi cad jelind lânga cadavru,
Urlu tot mai tare, urlu tot mai acru,
Ai fost cândva o parte din mine,
Dar acum din plâns nu mă pot abţine.
 
Sângele tot curge, nu se mai opreşte,
În orizontul sudic un alt tren se iveşte,
Sar din faţa lui dintr-un banal instinct,
Am scăpat cu viaţă, dar gustu-i de absint.
Trebuie să mă bucur, viaţa e salvată,
Însă speranţa e peste tot împrăştiată,
Bucăţele mari şi mici, sfâşiate toate,
Stau şi plâng de milă lânga bucăţele moarte.
 
Mintea a clacat, undeva-i o fisură,
Urlam de durere, acum urlu de ură,
Urlu la apă, urlu la şine,
Urlu la alt tren, care-ndata vine.
 
Încep sa strâng îndată, bucată cu bucată,
O speranţă odată vie, acuma este moartă.
Arunc bucăţile in apa fără viaţă.
Un sânge cândva roşu, acum in altă nuanţă.
 
Aud în depărtare şoapte înrudite,
E familia mea, cu trupuri ostenite,
Sunt în alt tren, sunt gata de plecare,
Vor trece unde speranţa şi-a dat ultima suflare.
 
Vine-un macagiu, să schimbe macazul,
Este ignorant, nu-mi vede necazul,
Fug si sar pe el, şi-ncep să-l bat,
Dau fără oprire, parcă sunt turbat.
 
Brusc eu mă opresc, îl las inconştient,
Îl trag de pe şine, privesc ca un dement,
Privesc înspre tren, care-ncet mai vine,
Pun mâna pe macaz, nu mă pot abţine.
 
Trenul personal, începe şi trece,
Peste podul şubred, nituit şi rece,
Stau lângă şine şi privesc atent,
Macazul este tras, într-un loc inexistent.
 
Locomotiva trece, dar eu o opresc,
Vagoanele la fel, dar se rostogolesc,
Macazul e tras la timp, şi acum familia toată,
Se întreabă: oare în ce apă înoată?
 
Familia a scăpat, restul au murit,
Trebuia să fie invers, dar nu s-a mai ivit,
Priveşte înspre mine, mă vede imediat.
Rămâne şocată, de ce al lor băiat?
 
Speranţa mi-a murit, vina e a voastră,
Ce dracu’ aţi avut cu căsuţa noastră?
Era totul perfect, eram plin de optimism.
Îmi vine foarte greu sa accept cuvântul „pesimism”.
 
Familia mea începea să delireze,
Avea un gând mortal, să mă tortureze,
Copacul observa, îmi facuse-un semn,
M-am urcat în el, parcă din îndemn.
 
Am ajuns in vârf, am plâns şi am oftat,
În trenul răsturnat, un P.S.I. s-a spart,
Măreţia s-a dus, adio infinit,
În apa cea moartă, trupul s-a izbit.
 
Pâlcuri de lumină apa lumina.
Familia-nveninată copilu-şi căuta,
Dar s-a resemnat, cu stinsă mânie,
Fiul a murit, adio manie.
 
Trupul meu era în glod şi în abis,
Mintea mea era pierdută într-un vis,
Se pare c-am deschis o cumplită poartă,
Din care am trezit speranţa mea cea moartă.
 
Speranţa m-a îndemnat: ” Trezeşte-te odată!
Din viaţa asta, uşor nu se scapă,
Scapă de familie, fugi cât mai departe,
Vei avea şi viaţa, vei avea şi moarte”.
 
Poarta s-a închis, singur am rămas,
Am ieşit din apă, eram în impas,
Trenul răsturnat, brusc a explodat,
Familia toată, pe loc mi-a lichidat.
 
Eram obosit, m-am culcat între şine,
Aud în depărtare un marfar cum vine,
Erau deasupra mea doar osii şi roţi,
Erau în urma mea doar flăcări şi morţi.
 
Ultimul vagon, un ultim îmbarcat,
O şufă rătăcită de mine s-a agăţat,
Văd zorii zilei, văd sânge în urme,
Aud doar capul meu izbindu-se de bârne.
 
Un înger roşu, pe vagon m-a ridicat,
Mi-a pansat rănile, şi m-a bulversat,
„De ce m-ai salvat, îngere milos ?
Nu m-am rugat demult, sunt un păcătos!”
 
„Speranţa m-a trimis, să n-o uiţi cumva,
O vei întâlni din nou, undeva, cândva
Am plecat, mă cheamă acum,
Nu uita un lucru: nu-i un rămas bun.”
 
Am rămas singur, pe-un vagon pustiu,
Încotro mă-ndrept, să mor şi nu ştiu,
Scumpa mea, încă te jelesc,
Plâng cu sânge când îmi amintesc,
Dar îmi voi reveni, mai am de mers,
Pentru prima oară, am să te găsesc…

One thought on “„Moartea Speranţei” de Paul Pişta

Lasă un răspuns