Salutare, dragi hoinari. După cum mă știți, sunt o persoană destul de trista în ceea ce scriu, iar postarea asta nu v-a fi deloc diferită. În ultima vreme, mi-am redescoperit partea pierduta din mine: depresia. Această depresie nu se manifestă în exterior, cât se manifesta în interiorul meu, și cât îmi vine să-mi smulg organele vitale și să le răstignesc de perete. Această manifestare nu este una străină de mine. Discutam mai devreme despre vise, constelații, nebuloase și alte chestii. Visele noastre, sunt precum stelele căzătoare: pline de viață când cad de pe cer, dar apoi realizăm că ele se prăbușesc, și mor, la fel ca și visele noastre de multe ori. Visele reflectă realitatea, sau reflectă viitorul de cele mai multe ori. Nu înțeleg totuși de ce mor în vise. Nu înțeleg de ce visele mele se corelează cu realitatea.În ultima vreme, m-am gândit, m-am gândit, și m-am gândit iar, și am ajuns la o concluzie. Mă întrebam, înainte de toate, dacă mor acuma, oare sunt mulțumit de ceea ce am făcut până acuma?! Sincer să fiu, nu sunt, nu am fost vreodată, nu voi fi vreodată, ferească Dumnezeu să vina ziua în care voi fi mulțumit vreodată de mine, pentru că atunci pot presimți ca nu mai am mult de trăit. Moartea e iminentă, mereu va rămâne așa, mereu va urla în final să spună că „te prind din urmă„.
Cred cu tărie că începem să trăim odată ce realizam că într-o zi o să murim. Momentul ăla îl simt, am prea multe de făcut ca să am timp să mor.
