Fără doar și poate, unul dintre cei mai groaznici ani din viața mea. M-am gândit dacă fac postarea asta, dar, finalul acestuia e mult prea bun ca să nu-l menționez. E printre ultimele mele postări din 2022, și, vă spun din capul locului: vă mulțumesc pentru susținere, cuvinte, fapte, tot ceea ce ați făcut pentru mine și salut cu căldură toți oamenii mișto pe care i-am cunoscut în acest an.
Ce a fost 2022 pentru mine?! Groaznic, per ansamblu. Fără nici cea mai mica ezitare, îmi permit să spun asta. Am avut probabil parte de cei mai mari pumni în gură pe care viața mi i-a dat în ultimii ani. Vorbesc metaforic, normal, cuvintele dor mai mult decât faptele fizice, de multe ori. A fost iar un an în care am fost făcut „emo”, „depravat”, ” am gândire de adolescent”, și, fără doar și poate, cea mai tare dumă: „irelevant”. Am cunoscut persoane extrem de toxice anul ăsta, devenind la rândul meu extrem de toxic, atât de tare încât mi-am pus efectiv la îndoială propria existență. Apoi a trebuit să aplic „sindromul Myers” și tacticile mele de „reanimare” din liceu…care încă au efect, culmea. Am scris într-un „Confesional” mai detaliat, dacă vă interesează.

Totuși, am cunoscut oameni foarte mișto, neașteptat de faini. Îi salut pe această cale pe toți cei care au fost prezenți într-o mică sau mai mare măsură în viața mea în acest an. Știți voi cine sunteți, vă mulțumesc, vă respect și vă ador. Mă înclin în fața voastră, m-ați ajutat mai mult decât veți crede vreodată.

Mulțumesc într-un mod bizar trupei RoadkillSoda. Concertul din februarie din clubul Rocknrolla din Iași m-a făcut să mă reîndrăgostesc de concerte, efectiv, și de trupă, totodată. Sunt multe concerte la care am fost, dar, datorită stărilor mele personale, nu am postat mai nimic despre ele. Adică, e posibil să vedeți în perioada următoare poze, clipuri sau recenzii de la concerte vechi. Îmi cer scuze din oficiu oamenilor cărora le-am tot amânat postarea sau trimiterea anumitor materiale precum poze de la concerte, am avut probleme mult mai grave decât blogul în sine.

Legat de blog: nu moare și nu o să moară decât când închid eu ochii definitiv și ma trezesc pe lumea cealaltă, unde voi face probabil același lucru: o să-mi iau o cămașă în carouri, camera mea foto mică și roșie, de care, dintr-un oarecare motiv, majoritatea oamenilor fac mișto de mine, dar într-o conotație pozitivă, și tot ei rămân șocați după la „ce poze pot scoate cu ea” și apoi hoinăresc în neant.
Dar neantul să mai aștepte. Finalul anului m-a calmat definitiv. 18 decembrie 2022…nimic mai mult, momentan, e o poveste pentru altă zi, e mult prea lungă și faina ca să o termin prea curând și să încapă în postarea asta. „Haosul domină, iar haos + haos = calm„… neașteptat de mult calm.

Ce mă așteaptă în 2023?! Habar n-am. Intru în anul 13 de blog, schimb prefixul propriei vârste. Nu știu, unii s-ar simți bătrâni aproape de 30, dar, fac aceleași lucruri de aproape 13 ani și, în sfârșit pot spune că așteptarea mea are un sens, totul începe să se lege mult prea bine. Am senzația că am așteptat o viață pentru o perioadă de tranchilitate în stilul ăsta. Sunt de acord cu ce a zis Nimb, un bun prieten pe care îl salut cu ocazia asta: merit mai mult. Sunt multi oameni cărora le-aș mulțumi în mod expres, dar, știți prea bine cine sunteți. Mereu ați știut și, mereu îmi reamintiți cine sunt eu, de multe ori, mai ales când uit. Am un mare defect: nu uit.

Pe unii oameni îi cunoșteam de câțiva ani, dar, anul ăsta mi-au salvat pielea de prea multe ori. Cunosc multă lume, dar, puțini îmi sunt cu adevărat prieteni. Iar cei ce știu asta, simt asta mereu din partea mea. Am redevenit o sursă de energie și adrenalină spre finalul anului datorita „Haosului”, ceea ce eram mereu. A fost un an în care am strigat la un moment dat: da, sunt un dramatic, da, sunt ceea ce sunt, „i’m emo and proud„, și cumva m-am simțit mai bine după asta. Sunt ceea ce sunt, dar, sunt indestructibil odată ce sunt călcat pe coadă și ripostez. Cine se simte, GET THE FUCK OUT OF MY BLOG, ASSHOLES. Replica asta a fost de moment, dar, o mențin, mă amuză prea tare.

Brusc, iar am chef să ascult RoadkillSoda. Zici că devine tribut pentru trupă postarea asta.
Serios vorbind, m-am simțit la un moment dat anul ăsta cu „o furie împotriva mea„, exact cum zice refrenul piesei „Prometheus” de mai sus. Ură pentru simplul fapt că am lăsat garda jos când nu a trebuit. Dar, din greșeli învățăm, nu?! Nu am de gând vreodată să mai am un „black out”, adică o stare în care să contemplez absența mea din viața tuturor. Nu, nu e un suicide note, nu a fost, nu va fi, dar, „black out”, cum spun eu, reprezinta izolarea mea față de lume și retragerea mea în Minecraft și acasă, efectiv, acolo unde ai mei sunt și vor fi mereu.
Now what?! I don’t even know, but I love it already.
Până „la anul” sau, la următoarea postare, mă înclin…

Hoinăreală plăcută!