De ce nu dormi tu, gând impar?

Şi-mi injectezi veninul dulce,

De ce eşti oare aşa murdar?

Doar moarte mi te mai aduce.

De ce repeţi în mintea mea,

Cel mai imaculat prenume?

Niciodată, aceasta „ea”

Nu-mi va purta al meu nume.

Oare sentimentul acesta

Te-a schimbat aşa rapid?

Nu pot sa accept asta,

Mă obligi sa te ucid.

Te-aş omorâ instantaneu,

Asta ar fi, foarte hilar,

Însă, mă stresezi mereu,

Sentimentul e bizar.

De ce oare mă stresezi?

De ce oare mă tulburi?

De ce? Tu chiar nu vezi?

De ce îmi faci mintea în cuburi?

Dar, acum realizez,

Gândule, n-ai nicio vină!

Nu ştiu, parcă delirez,

Ai vrut doar să faci lumină.

Stai şi-ncepi să-mi povesteşti,

Dintr-o oarecare seară,

Putin şi încet, îmi aminteşti,

Nu mergi rău precum o moară.

Îmi aduci aminte de o roată blestemată,

Roată-n care se-nvârtea şi această fată,

Privirea mi-a furat-o, Mintea s-a supus,

Numai tu Gândule, n-ai rămas indus.

Te-ai ascuns departe, în mintea mea supusă,

Ai stat insomniac, şi-ai privit cum e indusă,

Mintea era în transă, plutea pe-o licărire,

Dar brusc s-a scufundat in lacul „Dezamăgire”.

Mintea a ordonat gurii să vorbească,

Iar acea fată incepea sa zâmbească,

Zâmbea la inceput uşor cam timid,

Dar Gândul meu era in pas de suicid.

Mă simţeam bine, eram in lumea mea,

La fel se poate spune şi despre Mintea mea,

Dar Gândul meu, îmi era antipatic,

Dar el medita ca lupul singuratic.

M-am despărţit de această „ea”, era foarte bulversată,

Iar gura mea a zis : „Ne auzim pe altă dată”,

Ea a zis la fel, intr-un mod asemănător,

Dar făcând câţiva paşi, deja de ea imi era dor.

Am aşteptat enorm această „altă dată”,

Dar tot timpul era amânată,

Mintea mea se îneca in lacul „Dezamăgire”,

In timp ce Gândul meu era pe linia de plutire.

40 de nopţi şi zile, atât a mai durat,

Iar pluta Gândului brutal s-a scufundat,

Mintea mea se întreba cu uimire :

„Oare cum am scăpat de lacul „Dezamăgire”?”

40 de nopţi şi zile, o perioadă tulburată,

Dar invitaţia „altă dată” a fost acceptată,

„Altă dată” s-a împlinit într-o zi de trei,

Fericirea se simţea precum florile de tei.

Ochii mei se uitau ca într-o iconiţă,

Când in faţa lor era o abstractă pictoriţă,

Gurile erau deschise, vorbe dulci scoteau,

Şi acelasi sânge doar ele il gustau,

Gândul meu murea spiritual,

Iar Mintea mea era in carnaval,

„Altă dată” curând s-a terminat,

Gândurile toate, acasă au plecat.

8 zile mai târziu, din nou s-a întâmplat,

Acea pictoriţă, acel amorezat,

Acelaşi sânge, în acelaşi cristal,

Aceleaşi vorbe dulci, de-un dialog banal.

Si de data asta, brusc s-a terminat,

Pictoriţa noastră, mintea mi-a pictat.

A mai trecut mult timp, pân’ la urmatoarea întalnire,

Mintea mea se îneca, iar în „Dezamăgire”

Iar Gândul meu plutea cu uimire.

Gândul meu, s-a scufundat în aval,

In timp ce Mintea mea era iar in carnaval,

Pictoriţa noastra a terminat o pictură,

„Cumpănă” se numea minunata gravură.

Ochii au văzut-o, era mirobolantă,

Chiar dacă arăta ca o pictură ambulantă,

Totuşi, avea ceva cu adevărat special,

Lichide arzând si cercuri pe fundal.

Gurile la fel, vorbe dulci scoteau,

Din ce în ce mai tare, ele se apropiau,

S-au apropiat, până s-au lipit,

Nu ştiu continuarea, moment nedesluşit.

Doar Mintea pictoriţei le-a mai dezlipit,

A spus ceva realist, de neînchipuit,

In curând, pictoriţa va pleca,

Va picta in continuare, altundeva.

Distanţa, spune ea, i-ar putea ucide,

Si flacăra neaprinsă, nu se va mai aprinde.

Drumul asta, va fi greu de urmat,

Va fi plin de pietre, si întortocheat.

Mintea mea, va fi pe vecie,

Înecata in lacul „Dezamăgire”,

Gandule, ţi-ai revenit, si aveai dreptate,

Sunt legat pe vecie, de singurătate.

Pictoriţa mea, harpele cântau,

În prezenţa ta si îngerii înroşeau,

Vei pleca departe, si nu-ţi va păsa,

De ce era sa fie, de ce-ar fi fost cândva.

Dar, pictoriţa mea, mă subestimezi,

Vreau să-ţi spun ceva, de nu-ţi va veni să crezi :

Drumuri lungi şi grele, am trecut prin toate,

Şi mai trec de unul, să scap de singurătate.

Trec prin drumul ăsta, dar voi avea de toate,

Singurătate zero, carieră poate.

Stau şi privesc, un cer pictat boem,

Îmi şopteşte-n disperare : „Carpe diem!”

Nu vreau doar să trăiesc, vreau clipa s-o fructific,

Undeva departe, va fi un orizont mirific,

Va fi o pictoriţă, ce vesel va picta,

Vor fi Gândul si Mintea, ce se vor împăca.

Acum am inteles Gândul ce vroia,

A vrut să mă trezească, nimic altceva,

El a vrut doar să-mi vorbească,

Dar eu, l-am lasat să se chinuiască.

Mi-ai transmis mesajul, inima mi-e dulce,

Mintea îţi ordonă : „Gândul să se culce!”,

Înceacă să adormi, pari foarte obosit,

Somn usor Gând ignorat, dar mult mai liniştit.

Voi sta lângă tine, cât timp te vei odihni,

Şi nimic în lumea asta nu te va trezi,

Când treaz vei fi, eu te voi percepe,

Sunt conştient că războiul abia acum începe…