Sevrajul meu mintal,

Revine într-un mod brutal,

Cu schimbări magistrale,

Asupra lumii colosale.

Sevrajul nu încetinește,

Încontinuu se mărește,

Cu dureri fizice acute

Și mințile total pierdute.

Durerea mea e disconfort,

Pe traseul meu cel mort,

Nu știu unde mă îndrept

Cu durerea mea din piept.

Cu toate că sunt ostenit,

Cu răni deschise, amăgit,

Viitor învinețit,

Parcă simt că sunt privit.

Zăresc pe linia moartă,

Între pietre, brusc, o geantă,

Culori închise și moarte,

Se pare că-i ghiozdan de spate.

Îl iau pe spate, și-i simt deodată,

Moștenirea lui pătată,

Gânduri negre-n cap năvălesc,

Mă cuprind total, parcă-mi vorbesc.

El e Negri, mascat în ghiozdan,

Decăzut din drepturi, aruncat pe maidan,

Viața lui e complicată

Iar prezența sa mascată.

Negri însă, e privit,

De la distanță e zărit,

Urmărit și analizat,

De un înger blond sedat.

Mintea mea mă nimicește,

Ghiozdanul negru o stăpânește,

Plămânii mei nu sunt integrii,

„Simt că mă transform în Negri,”

într-un final, m-am transformat,

Peisajul mi-e blurat,

Rănile îmi sunt închise

Și orizonturi redeschise.

Îngerul blond zâmbește

Când pe Negri îl zărește,

El stă ascuns sub glugă

Și o ia încet la fugă.

El nu își amintește,

De ce un înger îl urmărește,

Linia moartă dispare,

Un liceu pustiu apare.

Apărut ca din mormânt,

E corpul unui liceu sfânt,

Mă ascund într-un final

În clasa de an terminal.

Printre planșe și stilouri,

Sunt și poze și tablouri,

Negri parcă înnebunește

Când de înger își amintește.

Îngerul blond și sedat,

E-o tipă de evitat,

Ce caută și nimicește

Și teribil amăgește.

„Ea e Mandy, îmi amintesc

De jocul ei total prostesc,

E puțin cam maniacă

Și îi sunt a ei dădacă.”

Mandy intră-n clasă,

Pe Negri îl privește,

El își amintește,

Ea ușor zâmbește.

„Negri, unde ai fost?! Unde-ai plecat?!

Te-am căutat în tren și de urmă ți-am dat,

Ai plecat departe, n-ai rămas supus,

M-ai lăsat singură și-n lume te-ai dus.”

Negri stă pe gânduri și își amintește,

Cum Mandy este rea, apoi îi vorbește:

„Mandy, amintește-ti, atunci când am plecat,

N-ai stat mult pe gânduri, cu Billy te-ai cuplat.

Ai fugit departe, erai fericită,

Erai printre nori, de îngeri ocrotită,

Acum, în schimb, ești tristă, și te amăgești,

Nu știi la cine ții, nu știi ce mai iubești.”

Mandy e șocată, e extrem de mută,

Se simte trădată, privirea-i pierdută,

Mandy e nervoasă, liceul se dărâmă,

Orice încăpere, încetul se fărâmă.

Apare-n fața ei o tipă misterioasă,

Privirea-i sclipitoare, ca de nebuloasă,

Mâinile-s din stele, vii și sclipitoare,

Arată mult prea bine pentru o vrăjitoare.

„Nebula mă cheamă, sunt ca o stafie,

Puterile din mâini fac cât o galaxie,

Fă-mă-n fel și chip, sunt o vrăjitoare,

Sufletul tău blond, încet și sigur moare.”

Nebula sau Mandy?! Niciuna nu-i vedetă,

Bătaia lor puternică renasc o cometă,

Găuri de vierme și găuri negre,

Săracul Negri, are mințile tenebre.

Liceul se dărâmă, cometa explodează,

Un Iepure Negru pe Negri îl salvează,

Îl ține foarte strâns în ale sale labe,

E înjunghiat de tot felul de table.

Iepurele Negru e o Iepuroaică,

Fapta ei arată că-i doar o puștoaică,

Negri o privește, este o ciudată,

Tipa zâmbește, este fascinată.

„De ce m-ai salvat?!

De ce te-ai omorât?!

Cum de mai zâmbești

Și-mi lași un nod în gât?!”

„Nodul în gât, asta-i vina ta,

Că m-am omorât, asta-i vina mea,

Viața mi-era deprimantă

Și a ta e fascinantă.

Auzind cearta ta,

Cu Mandy, cum dracu’ o chema,

Mi-am dat seama pe moment

De supradoza de sentiment.

Simt acuma că trăiesc,

Știu că sună prostesc,

Sunt toată înjunghiată

Dar viața mea-i salvată.

Poate-ți spun erori,

Dar trăiești abia când mori,

Nu cred că mai trăiesc,

Să știi Negri, te iubesc…”

Tipa, într-un final moare,

Tristețea reapare,

Negri, pe moment tâmpește,

Într-un final își amintește.

El e Moartea, veșnic singuratic,

Nicidecum un tip empatic,

Totuși, el e recunoscător,

„Frate, chiar era să mor.

Coasa mea, veche și trendy,

Am pierdut-o pentru Mandy,

Demnitatea mea cea fioroasă

 Dusă pentru o nebuloasă?!!!”

Negri se uită la fată,

Înjunghiată, rece și moartă,

El găsește pe un act,

Un nume fain pe-un act.

„Alice o chema pe puștoaică,

Cred și eu că-i iepuroaică,

O ființă blândă și tandră

Și ușor cam copilandră.”

Tablele înfipte, Negri i le scoate,

O întinde pe pământ, cu mâinile cuplate,

Alice zâmbește, e fericită moartă,

„Tipa asta merita altă soartă!”

Cu toate că nu are lopată,

Negri sapă o groapă-ndată,

Sapă ca un câine, din pură plăcere,

Nu simte oboseala, nu simte vreo durere.

Printre ruine și marcaje,

Se află multe placaje,

Să nu mai scriu în multe rânduri,

Alice e în patru scânduri.

Într-un final, ea e-ngropată,

C-o cruce la cap, e înmormântată,

Negri nu știe ce simte

Dar spune câteva cuvinte.

„Dacă Alice nu mă salva,

Moartea nu mai exista,

Nu e stilul meu să-ngrop,

Dar favoarea i-o întorc.

Poate că viața ei era risipă,

Dar a salvat-o într-o clipă,

Lucifer, știu că dracii o așteaptă

Dar spre tine nu se-ndreaptă.

Prezența ei e prea divină,

Strălucește-ntr-o ruină.

Petrule, deschide a ta poartă.

Și primește-o-n lumea dreaptă.”

După ce a terminat,

Pământul s-a cutremurat,

Mandy și Nebula au ieșit ca din mormânt

Din ruinele liceului sfânt.

Cele două, s-au cam aliat

Impotriva lui Negri,

Însă ele n-au aflat

Că n-are creierii integrii.

Negri parcă a înviat,

Coasa și-a recăpătat,

Se face liniște deplină

Când gura le termină.

„Nebula, nu o să mă doară

Dar i-ați galaxia, surioară

Du-te dracu-n ea

Să nu te mai văd cândva!”

„Mandy, de unde să încep,

Cum mă ignorai și mă amăgeai c-un zâmbet,

Din vina ta, coasa mi-am pierdut,

Dar s-a terminat, și asta-i în trecut.

Mi-ai renăscut speranța, când ai înviat,

Dar tot mă ignorai și cu Billy te-ai cuplat,

Aici nu e vorba de orgoliu

Dar pleaca odată-n Purgatoriu!”

„Petrule, sper că poarta ai deschis

Că am un înger de trimis,

Vreau să prezint îngerilor

Alice în Țara Minunilor.”

Alice, din mormânt se ridică,

Zâmbește la Negri, este fericită,

Se ridică la ceruri, de îngeri e primită,

Zboară printre nori și este ocrotită.

Negri e obosit, se așează pe un craniu,

Privește în ansamblu și se simte straniu,

„Îmi place să mă atașez

Dar nu să mă detașez.

Pentru unii-s antipatic,

Pentru alții sunt empatic,

Dar un lucru-i cert:

Sunt veșnic singuratic.

Voi sta mereu sub glugă

Și nu o s-o mai iau la fugă,

Misiunea mea e să omor

Nicidecum să mai ignor.”