În aglomerația pustie,

Doar gândul ei mă mai învie,

Și-mi aduce în prezent,

O bucurie de moment.

Însă ea e ocupată,

De prieteni ridicată,

„Vin acum, nu mai fi bou,

Sunt rătăcită prin Copou.”

În mintea mea e multă ură,

Înconjurată de cultură,

În fața mea ești timorată,

Ce stă singură și-așteaptă.

Trece timpul, stau umil,

Și ascult tiptil E.M.I.L,

Trupa asta mă deprimă

Și durerea mi-o imprimă.

Așteptarea mă omoară,

Pieptu-ncepe să mă doară,

Într-un final te-ai arătat,

Lăsându-mă debusolat.

Pentru tine-s un amic banal,

Și nu am nimic special,

Nici nu o să am vreodată,

Viața mea-i prea deprimantă.

Dar viața mea-i zglobie,

Prezența alteia învie,

Atenția-mi acaparează,

Prezența mea o ține trează.

Mințile noastre sunt ude,

De atâtea Paparude,

„Zburăm deasupra undelor crestate

Și valul de oxigen ne va lovi din spate…”

Au versuri potrivite,

Palmele ne sunt unite,

Gândurile împreunate,

Și durerile uitate.

Sărutul tău debusolează,

Despărțirea mă întristează,

Dar, distanța nu-i un factor,

E al legăturii martor.

Sunt cu zâmbetul pe buze,

Ești ucigașa mea de muze,

Ai de toate, ești perfectă,

Fericirea îmi reflectă.

O greșeală mică, banală,

Se dovedește a fi fatală,

Tu din viața mea dispari,

Nicidecum nu mai apari.

Dispariția ta divină,

Mă transformă-ntr-o ruină,

În sentimente abătute

Și vise total pierdute.

Încerc acum o detașare,

Nu mai vreau vreo atașare,

Nu mai vreau resentiment,

Vreau să-mi las un testament.

Prin surplusul meu de ură,

Prin tăcerea mea din gură,

Prin cuvinte nerostite,

Prin gesturi nedobândite.

Urăsc totul și totul urăsc,

Urăsc nespus să mă târăsc,

Urăsc totul și toate,

Urăsc scrisul, poate.

De aceea mă retrag,

Din scrisul meu absurd și vag,

Nu văd rostul scrisului,

Nu văd rostul pixului.

Uneori tu te dobori,

Și sângerezi total și mori,

Dar, totuși, nu te simți cumplit,

Te simți ușor cam împlinit.

Durerea mea din șoldul stâng,

Mă face acum și mai nătâng,

Îngreunat, neajutorat,

De podea apropiat.

Durerea mea sternală,

Cu durerea mea mintală,

Se contopesc perfect,

Parcă n-ar avea defect.

Eu un mare, mare chin,

Să visez la Harley Quinn,

Îmi dau mari bătăi de cap,

Gândindu-mă la Buttercup.

Mi-am provocat multe belele,

Urmărind fetele rele,

Și am făcut curbe nebune,

Urmărind fetele bune.

Tot ce-ți vine ușor,

Te omoară încetișor,

Alunecă abrupt,

Ducându-te dedesubt.

Orice lucru vrei să-ndrepți,

Te condamnă să aștepți,

Așteptarea te omoară,

Răsplata vrei ca să apară.

Dacă faci o faptă bună,

Nu-ți va suna numele-n strună,

Abia de ești băgat în seamă,

De nepăsare-ți va fi teamă.

Dar dacă faci un lucru rău,

Redenumești numele tău,

Devii deodată interesant,

Pentru unii incitant.

Răul nu va domina,

Nici pe departe viața ta,

Răul e un semn de teamă,

Doar de-a fi băgat în seamă.

Răutatea ta provoacă,

Preoții să bată-n toacă,

Să-ți dorească binele,

Să-ți regăsească sinele.

Mă simt trist printre șine,

Amintindu-mi doar de tine,

Orașul meu mă întristează,

Amintirea ta veghează.

În lumea mea dilie,

Tu încă pari așa de vie,

 Dar realitatea-i una crudă,

Ca dispariția ta absurdă.

Depresia din mine,

Ține atât de mult la tine,

Atât de mult că mă ucide,

În amintirile lucide.

Amintirile-s plăcute,

Urletele-mi sunt tăcute,

În gara asta dilemă,

Rătăcită și boemă.

Prin personaje trecătoare,

Prin mulțimea visătoare,

Din lumea ce-mi provoacă greață,

Răsare o Fată Morcoveață.

Starea mi-e distorsionată,

Privind în zori această fată,

Privirea ei mă întelege,

Nu prea pare să mă nege.

„Nu fii trist, cap de tablă,

Că mergi mai rău decât o rablă,

Durerea ta va dispărea,

Să nu fii amic cu ea.”

În spiritul meu platonic,

O percep ușor ironic,

„Tristețea e un mod de viață,

Doar cei puternici îi fac față.

Vorbele-s de bun augur,

Dar sunt menit să fiu singur,

Îți mulțumesc de ajutor,

Dar prefer s-aștept să mor.”

Fata asta morcoveață,

Rămâne c-o ușoară greață,

Într-un final dispare,

O fostă studentă apare.

În depresia mea stupidă,

Apare o tipă un pic timidă,

Privirea-i rece și confuză,

Și atitudinea franțuză.

În trăirea ei închisă,

E o atmosferă nedescrisă,

Înconjurată de vertebre,

Cu toate mințile integre.

Uitându-se atent la mine,

Sentimente-n vene-i vine,

Însă ea este directă,

Extrem de scurtă și concretă.

„În curând eu plec,

Și n-are rost să trec

Să lupt cu distanța,

Fiind departe-n Franța.

Hai și tu. n-o să regreți,

Limba-ntr-un final o-nveți,

Vom continua ce vom începe,

Fără prea multe concepte.”

Aprinsă ca varul nestins,

Seamănă cu roșu aprins,

Ce voia doar măritiș,

Eventual și pe furiș.

Studenta-i insistentă,

Nicidecum o emintentă,

Pot să-i citesc pe buze

Accente absurde, franțuze.

Ca o compresie cu gheață,

Revine Fata Morcoveață,

Pare ușor fericită

Dar privirea-i sictirită.

Lângă ea, în a ei umbră,

E-o fată cu privirea sumbră,

Legată în lanțuri rupte,

De gândiri total pierdute.

Ființa ei e fascinată,

De a vieții mele soartă,

Un zâmbet tremură pe buze,

E ucigașa mea de muze.

Mă simt ca-ntr-o finală,

Ca-ntre ciocan și nicovală,

Ca musca prinsă-n carte,

„Trebuie să-mi aleg o parte.”

Pe o parte, sunt studente,

Pe de alta, demente,

„În viața mea total confuză

Nu voi vorbi limba franțuză!”

Studentele se enervează,

Ucigașele-s pe fază,

„Uite, dragele de ele,

E războiul vieții mele!”

Morcoveața dispare,

Ceva în ea simțea că moare,

Tipa Sumbră n-o oprise,

Spre al ei topor fugise.

Toporul ei ascuțitunghic,

Simbolizează atacul hunic,

Atac brutal și sângeros,

Cu toporul pân’ la os.

De studente se ferește,

Ușor, tiptil și nebunește,

Și apariția divină

A Morcoveței cu benzină.

Mi-am decis și eu partea,

„Nu pot sta să-mi privesc moartea,

Nu am creierii integrii,

Pentru că mă cheamă Negri!”

Negri și cu Tipa Sumbră,

Și Morcoveața ce-i în umbră

Ce benzină tot varsă,

Deja simt gara arsă.

Studentele atacă,

Lucrează precum o matcă,

Dar Negri și cu Tipa Sumbră,

Lucrează ca lumina-n umbră.

Studentele pică treptat,

Cu capul spart sau despicat,

Tipa Sumbră nu-i confuză

Dar o atacă pe franțuză.

O trântește pe podeaua gării,

Omorând simțul suflării,

Ia toporul din pământ,

„Ce vesel sună lama-n vânt!”

Taie cu unealta cu lama subțire,

Sângele tot sare pe fața ei cea vie,

Pătată cu sânge din cap până-n picioare,

Râde isteric, îi place să omoare.

Studenta e tranșată,

Frăgezită, feliată,

Negri, ciudat, zâmbește,

Pe Tipa Sumbră o privește.

Cu ambele mâini, o curăță pe față,

Negri o privește, parc-o știe de-o viață,

Tipa îl privește, este liniștită,

Negri o ține-n brațe, se simte ocrotită.

Fata Morcoveață incendiază gara,

Cadavrele-s încinse, se duce acum povara,

Cei doi rămân îmbrățișați,

Îndrăgostiți și atașați.

Negri simte-n palme, spatele-i rigid,

El își amintește ca-ntr-un vis lucid,

E îngerul său cu aripile rupte

Și-l completează alte trăsături pierdute.

Gara tot arde. continuă să ardă,

Negri o ține strâns pe tipă, nu-i vine să creadă,

E îngerul  cel bun, cel demult pierdut,

Cel dorit demult, mai niciodată avut.

Printre flăcările din gara pierdută,

Lângă cadavre coapte, cei doi se sărută,

Momentul e intens, clipa e dementă,

Viața deprimată nu mai e prezentă.

Am fost Bacovia prea mult timp,

Am încercat ani buni ca să mă schimb,

Cred că m-am schimbat, dar nu în Eminescu,

Sunt o romanță bună, ca de Minulescu.

În viața asta, nimic nu se sfârșește,

Decât fericirea, dacă vrei, descrește,

Extazul era departe, era de neajuns,

Și când l-am găsit, era de nepătruns.

Lucrurile rele vin dacă nu-nveți,

Ca să ai răbdare, să înveți să ierți,

Lucrurile bune vin dacă le-aștepți,

Dar dacă nu înveți, cu siguranță o să regreți.

Negri poate fi chiar persoana ta,

Dar Tipa Sumbră rămâne jumătatea mea,

Care înțelege și are răbdare,

Care mă așteaptă să distrug distanța mare.

Distanța asta până acum parcursă,

Doar prin încredere poate fi distrusă,

E timpul îmbarcării, e ultimul tren.

Puțin îmi mai pasă dacă-i Rai sau e Infern.