Salutare, dragi hoinari printre litere. După ceva timp, am revenit pe acest blog. Bine, mi-am revenit cumva când vine vorba de propria persoană. Nu știu, am unele stări în care efectiv îmi iau „blackout” și nu mai gândesc deloc coerent, iar, în astfel de situații, prefer să stau distant.

În toată această perioada de „liniște” mi-am lăsat libere tâmpeniile din cap. E ca și cum mi-ar fi murit propria persoană și fantomele din capul meu încep să gândească altfel. Am îndepărtat persoane, multe persoane extrem de importante doar ca să mă „omor” o ultimă dată. Cumva regret, cumva nu, cumva, cumva, încă sunt mort în interior. Totuși, coincidența face că o persoana dragă chiar a murit pe bune în toată această perioadă.

24 Februarie 2019 – o zi pe care n-o voi uita vreodată…

Eu în momentul în care am o stare bizară, îndepărtez pe toată lumea din jurul meu și rămân blocat în propria minte și, fizic, rămân închis în propria cameră. E genul ăla de stare în care vreau să stau închis și să mă uit la seriale sau să mă joc Minecraft – o detașare totală de realitate. Telefonul mi-a sunat. La celalalt capăt al liniei era RC, „my brother from another mother”. E cel mai bun prieten al meu, fără doar și poate, atât de bun încât i-am făcut la un moment dat o postare proprie. Noi aveam un prieten comun pe nume Edi. RC pierduse legătura cu el cu ceva timp în urma. Adică, îl suna dar nu răspundea de fiecare data. Asta până pe 24 Februarie 2019. El mă sunase să-mi povestească întâmplarea lui. El se afla în cartierul unde stătea Edi și a văzut lumină la locația sa (sau ceva de genul ăsta) și s-a dus la ușă la el să vadă „ce mai face?!”, Tipul stătea într-un bloc de nefamiliști, cu baie comună la fiecare etaj. Ar fi echivalentul unui cămin studențesc. RC a intrat în bloc și la etajul lui Edi se aflau mai multi vecini. Au întrebat „pe cine caută?!„. RC a zis că-l cauta pe Edi, iar vecinii i-au răspuns cu o fraza de genul „Edi nu mai e„. RC, nedumerit de răspuns a întrebat în continuare, „Cum adică „nu mai e?!” ?!„. Apoi vecinii i-au spus că Edi se spânzurase cu o noapte înainte în baia de pe palier.

Am rămas tâmpit când am auzit asta și, nu-mi vine să cred nici până-n momentul actual ce s-a întâmplat. Am avut mai multe sesiuni de „brainstorming” cu RC să ne putem da seama ce s-ar fi putut întâmpla cu o seară înainte, dar, niciun răspuns concludent. Nu suspectam că ar fi fost omorât sau chestii de genul ăsta, dar, în astfel de situații începi să te gândești la ce stare ar fi putut avea în momentul în care a făcut fapta respectivă. Eu, ce-i drept, nu mai vorbisem cu Edi de foarte mult timp, aș zice că de câțiva ani, dar, nu e ca și cum aș fi rupt legătura cu el după o ceartă sau ceva de genul ăsta, stăteam de vorbă de fiecare dată când ne întâlneam accidental pe stradă, de exemplu. RC remarcase că era mai distant de-un timp încoace, ultima dată îl văzuse în urmă cu câteva luni. Personal, ultima dată îl văzusem în Iași. Nu știu ce căutam atunci pe acolo dar, era înaintea unui concert în orice caz. Părea fericit, era cu prietena lui, nu ți-ar fi dat niciodată impresia că e un sinucigaș. Pe de altă parte, nici nu-l condamn că a făcut un asemenea gest, cumva mă condamn pe mine că nu am putut să-i fiu alături într-un fel sau altul. Avea doar 24 de ani, și cred că e prima data când eu mă confrunt cu un asemenea caz, adică să moară un om ce-l consideram prieten prin sinucidere. Nici nu știu unde a fost îngropat măcar, nici eu și nici RC. Edi era originar din afara orașului Bacău la ceva distanță. Nici nu cred că puteam să merg la înmormântare dacă stau bine și mă gândesc, dar, asta este. Nici nu cred că am vreo poză cu el, dar RC găsise poze făcute în camera mea. Când le-am văzut, mi-am dat seama ca au fost făcute în urma cu ceva timp, nici măcar nu aveam posterele mele pe pereți și se remarca din prima lucrul ăsta.

E nașpa sentimentul, dar, moartea e capitolul final al vieții fiecăruia. Moartea nu trebuie să fie neapărat fizica, poate fi și psihică. Poate să apară ca-n cazul meu: să-ți moară cheful de viață, să-ți moară pasiunea pentru un anumit lucru sau să-ți moara visele și să începi să crezi că ești mai bine dacă nu te-ar fi cunoscut nimeni vreodată. Diferența între o moarte metaforică și una reală poate să coincidă la multe faze. Ne dăm seama abia după ce nu mai avem o anumită persoană pe lângă noi cât de importantă era, sau, ce impact a avut asupra vieții tale, oricât de mic ar fi fost acela. Dar, când moare un prieten pentru că a vrut el asta, e foarte nașpa. Chiar îți dă de gândit o asemenea întâmplare, te face să-ți dai seama că toate smiorcăielile tale de zi cu zi sunt nimicuri în comparație cu intențiile întunecate ale altor persoane. Nici nu știu ce încerc să spun prin postarea asta pentru că, nu prea am ce să spun, înafara faptului ca a murit cineva mult prea devreme iar scrisul e singura mea formă în care pot să-mi descarc într-un fel starea. Încerc să spun ceea ce spune Macanache într-o piesa, „iubește-ți azi frații și surorile că poate mâine nu apucă zorile„.

Încercând să-mi amintesc momentele cu Edi, am redescoperit multe întâmplări hazlii, în cea mai mare parte. Îmi aminteam felul în care râdeam pur și simplu din orice pe holurile liceului. Totodată, îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o într-o noapte cu Edi. El voia piese „liniștitoare”. și, țin minte că-i trimisesem mai multe piese precum „Dacă Vrei” de la Celelalte Cuvinte sau „Roșu Aprins” de la Luna Amară. E probabil prima mea amintire cu trupa respectivă. Personal, uram piesa „Roșu Aprins” și, mereu dau „skip” la piesa respectivă de la concertele trupei. Acum o s-o asociez mereu cu Edi.

Moartea este capitolul final al vieții fiecăruia. dar, faptul că încă păstrăm memoria anumitor persoane le ținem în viață. Suntem oameni, iar oamenii nu mor pentru că li se termină viața, oamenii mor abia când nu mai vor să-și amintească de ei. Oamenii mor când nu se mai întreabă între ei „ce mai fac?!„. Cu toții murim într-un final, dar important este impactul pe care-l lăsăm în urma noastră, indiferent cât de mare sau mic ar fi. Rămas bun, Edi, oriunde te-ai afla…

P.S: Scrisul salvează, mereu o va face…