Salutare, dragi hoinari printre litere. Aș fi vrut să scriu un „război al gândurilor„, dar, nu e cazul. Nu mai e demult cazul să fie haos în capul meu. E exact ceea ce spune și titlul, e prea multa liniște.

Poza de mai sus o făcusem în 2011, abia trecusem printr-o decepție la vremea respectivă. Puerilă?! Da, chiar era decepția respectivă, dar poza a ieșit mult prea bine. Mult prea bine ies și planurile din capul meu dacă știu să le pornesc , și, știu să fac asta. Exact cum mi-am propus în ziua aia să fac o poză faină, așa îmi propun să scriu și această postare. Am prea multe idei în cap, și mult prea multă liniște. E puțin ciudat că am o stradă intens circulată în fața blocului și mereu e un zgomot de fundal, dar în depoul meu e liniște. E un depou extrem de larg pentru o locomotivă cu ecartamentul larg, precum locomotivele rusești. Locomotiva respectivă pufăie, când și când, osiile fiind extrem de îmbătrânite. De multe ori, locomotiva respectivă are senzația că nu va mai porni vreodată într-o călătorie plină de drumuri prost întreținute, se gândește mereu la locurile faine în care a fost odată, cumva simțind o nostalgie perpetuă. De multe ori preferăm să stăm într-un depou de frica drumurilor ce nu se potrivesc ecartamentului nostru. E o frică, însoțită de liniște, ne bucurăm de această „liniște”, dar, până când?! Mereu am zis atunci când e prea multa liniște, ceva extrem de rău urmează. Problema e că liniștea asta persistă de prea multă vreme, și nu din cauza pandemiei, liniștea exista de ceva timp. Să fie oare opusul proverbului rostit cel mai des de The Punisher, să fie oare pacea de după război, nicidecum liniștea dinaintea războiului?! Liniștea e ok, mai ales când trăiești haotic toată viața, doar că liniștea asta mă termină, e prea „zen” pentru gusturile mele. Mă gândesc de multe ori dacă Edi simțea aceleași lucruri înainte să dispară complet în neant, chiar îmi trece prin minte des chestia asta. Nu aș vrea să fiu cu el vreodată, nici nu știu unde e, nici nu vreau să știu. De multe ori, în „liniștea asta” am senzația că-i simt stările. Din punct de vedere creativ, sunt al naibii de mișto stările respective, dar din punct de vedere uman, real, mi-e milă de ce a putut simți. Nu doresc nimănui să aibă o mentalitate atât de distructivă ca a mea, în care efectiv să se bage într-o stare „liniștită” doar ca să simtă anumite stări ce nu le-ar putea descrie altfel. „Capitolele mele capitale” urmează cât de curând, am adunat prea multe stări în ultimii 5 ani, și încă le mai adun, ca să le pot redacta în versuri. Am distrus mulți oameni psihic, cu știință și voință deplină, avertizându-i din timp de lucrul ăsta, fiind „subiecte bune de poezie„, dar totodată m-am distrus la rândul meu, amintindu-mi tâmpenii făcute în perioada copilăriei sau a adolescenței până-n 15 ani. E ciudat să-ți amintești lucruri total nefirești făcute sau simțite, care, la finalul zilei, nu au distrus nimic înafară de starea mea tâmpită de vinovăție. Cum ziceam în primul meu „război al gândurilor” din urmă cu aproape 10 ani: parcă aș fi de multe ori o minge de ping pong ce este pasată de la unul la altul, o minge ce leagă persoane, dar rămâne tot timpul singură„. Comparația respectivă o făcusem la nervi, nu are niciun sens, de aia e dintr-un „război al gândurilor”, deoarece postările respective nu au sens. Voiam de fapt să zic că mereu sunt precum o minge de ping pong, esențială într-un joc, pentru a lega cursivitatea jocului și fiind un punct vocal. Dar, când se termină, jucătorii rămân prieteni, sau legați pe viață, dar mingea rămâne rătăcită pe masă. Ideea „mingii de ping pong” s-a dezvoltat din timpul liceului, și nu e cea mai strălucită comparație. Cea mai perfectă expresie ce-mi descrie perfect modul de a fi e expresia „liantului”. Sunt mereu un liant între materiale, mereu leagă piesele intre ele, dar niciodată nu se poate deveni un aliaj. Sunt o piesă de legătura, exact cum liniștea asta e o piesă de legătură. Tindeam să cred în urmă cu câteva rânduri că e pace, dar, scriind aceasta postare îmi dau seama că e un război continuu în capul meu. Unul în care sunt „one man army” și nu permit nimănui să mă ajute, dar, scrisul chiar salvează, exact cum m-a salvat și de data asta. Sunt hoinar printre litere cu un scop, totuși, și oricât de arogant ar suna chestia asta, ăsta e adevărul. Sunt nebun, psihopat, cu intenții criminale, nicidecum sinucigașe, ce-și adoră viața, oricât de neagră ar părea pentru mulți să stai în „atâta liniște”. Cred că e pentru prima dată când accept cu adevărat ceea ce sunt. Am stat atât de blocat în propriul meu trecut că am uitat esența vieții. Am crezut de multe ori că sunt depresiv, sau, mă rog, am mai auzit o dumă de căcat, „nihilismul”, sau cum îmi place mie să denumesc „genul de oameni ce sunt emo toată viața”. Nu sunt nicidecum așa, ador viața asta prea mult, oricât de morbidă ar putea fi liniștea din ea. Aș prefera să stau în râuri reci la 7 dimineața în costumul meu de scafandru de la Tata în fiecare zi pentru tot restul vieții mele decât să mai stau trist. Blogul acesta a fost început de un puști de 16-17 ani ce abia descoperea lumea, acest puști în clasa a XII-a zicea că „pesimismul și științele exacte duc la moarte – prefer cealaltă cale„. De multe ori când scriu pe acest blog, vreau să simt ceea ce scriu, nu să fiu un „robot”. Esența puștiului de 17 ani ce încă trăiește în mine e singura chestie ce m-a ținut viu în tot acest timp. Refuz să las spiritul respectiv să moară. Exact cum refuz să șterg contradicțiile proprii de mai devreme, așa refuz sa mor. Cum ar zice Cartman: planul lui Dumnezeu e să fac 10 milioane de dolari, de asta încă sunt în viață. Nu sunt atât de avar, adică, 10 milioane de dolari ar fi mișto, de ce să mint, dar, uneori, viața asta nu e un episod din South Park. E doar o porțiune liniștită pe care călcăm, doar noi o tulburăm, cu dramele noastre inutile. Pentru cei ce au avut răbdarea să citească asta, vă mulțumesc din suflet, restul, nu o să știe niciodată cum gândesc, mă va crede arogant în continuare în loc să mă înfrunte. Iar dacă mă înfruntă, mă duce vreo 3 cartiere distanță pe un teritoriu neutru, spunându-mi o chestie ce putea fi zisă în 2 minute. Da, lumea poate fi atât de proastă uneori și mai letala decât grosimea stratului adipos ce o acoperă. Numai eu pot să mă enervez, întristez și amuza în aceiași postare, dar sunt singurul ce poate controla stările în același timp. Încă sunt un bun disimulant, lumea încă mă interpretează prost, dar, asta-i și ideea! Rămâneți rătăciți în ideile voastre preconcepute într-un mod putred, liniștea încă există, a fost mereu prezentă, nu știam să o gestionez. M-am lăsat bătut de viață o ultimă dată doar ca să-mi demonstrez că încă pot rezista la toate tâmpeniile ce îmi sunt create în jur. Iar pentru faptul că am ajuns până aici, liniștea e creativă și eliberatoare în același timp. E timpul să alung liniștea, sau, mă rog, tăcerea.

Hoinăreală Plăcută!