Salutare, dragi hoinari. Recitind vechiul meu confesional, mi-am făcut un oarecare curaj să încep să scriu aceasta „ultimă filă” din memoriile mele adunate în ultimul timp. Uneori mă întreb „de ce fac asta?!„, dar apoi îmi amintesc că aceste postări rămân ca un mic „testament” asupra propriei persoane și, cumva, acest lucru mă face fericit.
Am ajuns într-un anumit punct al vieții în care știu că totul e distrus în jurul meu și nu se mai poate schimba nimic încât am ajuns să cred că mă aflu în punctul terminal al unei boli, acel stadiu intitulându-se „Metastază”. Da, simt că sunt în acel punct, dar îmi place să cred că pot scăpa din această stare. Sunt sigur că voi scăpa de acea stare, scriind acest lucru scap de acea stare. În degetele mele simt că am puterea să schimb ceva în bine asupra vieții mele, chiar dacă acest punct se află demult în metastază.
Nu am să mă schimb niciodată, „am să mor singur” cum tot aud. Pe bune, parcă ar fi cel mai îngrozitor lucru în lumea asta, când de fapt nu e, nu a fost, nici nu va fi. Ne îngrijorăm când vedem că un om o duce mai bine ca noi, când noi putem avea de zece ori, cel puțin, viața lui bună. Ne îngrijorăm prea mult de existența altor demoni, când ar putea să fie prietenii noștrii. Nu e nimic în neregulă să ai demoni, e o problema dacă tu crezi că te lași dominat de ei. Oricât de depravat și trist aș fi, acei demoni îmi aparțin.
Urmează în viitorul apropiat să termin de scris ceea ce denumesc eu „Capitole Capitale”. Inițial, voiam să denumesc „Cincinalul Deranjant”, dar am prea multe idei încât să le justific în doar 5 scrieri. N-aș fi ajuns niciodată în acest punct dacă nu treceam prin această metastază. Nu e nimic greșit să faci comparații macabre asupra vieții tale, stagiul final pentru fiecare dintre noi o reprezintă „moartea”. „Poate-ți spun erori / Dar trăiești abia când mori…„. Încă mă regăsesc în ceea ce scriu, ce am zis mai devreme ar fi unul dintre exemple. Nu mai vreau exemple, vreau fapte, mă pregătesc să mor, zic asta de prea multă vreme. Nu mă sinucid, nu voi face niciodată acest gest de căcat la care tot apelează din ce în ce mai multă lume, trecuta de 20-30-40 de ani. Când zic că „mă pregătesc să mor”, înseamna ca abia acum încep să trăiesc ceea ce trebuia să trăiesc de foarte multă vreme. Dacă trupa Fantome spune clar și răspicat „Nu vreau să mor„, eu spun clar că vreau să mor. Singura metodă prin care poți reconstrui, redobândi și redefini este să mori. Sau, dacă ai o ambiție monstruos de mare, atât de mare încât începi să o asociezi cu ura față de propria persoană, poți spune că devii criminalul propriei vieți și-ți ucizi propria persoană, în cele mai groaznice moduri posibile, începând de la tăiatul venelor în lung, nu în lat, terminând până la smulgerea pupilelor din ochi, paralizând de durere, omorându-ți simțurile, iar în cele din urmă, suflarea. Abia după ce-ți elimini un astfel de gând din cap, te poți duce la culcarea veșnică, trezindu-te într-un final la realitate.
Metastaza mea se termină, încep să văd sfârșitul, ce abia acum începe!
