Confesional – Partea a V-a – Liniște Lăuntrică

Salutare, dragi hoinari. Recitind vechiul meu confesional, mi-am amintit cu drag de o perioadă moartă a vieții mele, o eră în care vorbeam cu o tipă numită Pebbles. E amuzant cum fiecare ființă feminină din viața mea trebuie să aibă o denumire „de poveste”.

E copilăresc ceea ce fac, inclusiv faptul că sunt trecut de 23 de primăveri în viața asta și încă scriu ca un adolescent. Mă comport ca unul, reacționez ca unul și cumva sufăr și compătimesc ca unul. Nu pot spune că sufăr al naibii de tare, nici nu știu dacă mai știu ce înseamnă cu adevărat acel termen. Am învățat de-a lungul timpului să nu mai trăiesc în panică permanentă, să mă liniștesc puțin, să fiu „chill”. Totuși, nu fac asta, mereu încerc să fac chestii care să impresioneze oameni de care chiar nu-mi pasă, pentru că lor nu le pasă de mine, înainte de toate. Am învățat că tot ceea ce fac are o influență într-un fel sau altul asupra lumii, scriind aceste „nimicuri” probabil că ajut un om citind acest lucru. Influența poate fi atât pozitiva, cât și negativă. Influența asta „negativă” am început să o acaparez de-un timp încoace. Având în vedere „loialitatea” mea ca prieten, ajung mereu la aceiași concluzie: urăsc oamenii. E puțin ipocrit, recunosc asta, pentru că voi, cei ce citiți  acest articol sunteți oameni, înainte de toate. Cred că urăsc conceptul ăla de „efect de turmă”, e acel punct cretin în care oamenii încep să gândească mai mult sau mai puțin ca alte grupuri, și încep să facă lucruri cretine: să aibă aventuri de-o noapte, să-și pozeze mâncarea de la fast-food făcută de fraierul din colț, să dea check-in-uri pe facebook cu chestii ce sunt total banale în continuare în lumea mea „autistă”. Tind să cred că mi-am dezvoltat o personalitate al naibii de autistă în care pur și simplu când văd anumite stereotipuri imprimate pe hârtie proastă, pur și simplu clachez. Exact ca-n wrestling, devin într-o secunda personaj negativ pentru motive ce sunt „stupide”, dar se dovedesc a fi motive extrem de credibile în cele din urmă. Tind să cred că am o mare problemă cu lumea ce se bucură la chestii banale. Acea lume ce postează constant viața lor pe facebook îi consider cei mai triști oameni cu putință, n-au nimic mai bun de făcut decât de pus acel „check-in” și apoi se mai miră ce chin e viața lor plină de egoism și narcisism.

Am pus titlul acestei postări „liniște lăuntrică”. Nu sunt deloc nemulțumit de mine ca-n alte dăți, pur și simplu am învățat să accept cine sunt, și nu sunt o persoană nașpa cum credeam odată. Nu mă învârt în jurul lumii, lumea se învârte în jurul meu. Sună al naibii de arogant și-mi asum această expresie. Ar trebui ca fiecare dintre noi să fim aroganți uneori cu noi înșine, să scoatem fața aia din pământ și să ne uităm naibii în jurul nostru. Încă suntem vii, încă trăim, încă respirăm, încă mai este timp să schimbăm cu adevărat ceva în viața noastră de zi cu zi care să ne facă în mod adevărat fericiți. Niciodată nu e prea târziu, chiar dacă totul e pierdut. Lumea asta a fost creată din nimic, acel nimic devine „totul”, acel „totul” e creația noastră, e fără doar și poate universul nostru. Epica spunea odată „design your universe„, probabil că așa ar trebui să fim și noi: proprii Dumnezei ca-n Minecraft și să creem totul din nimic. Acea „liniște” va apărea cu timpul, chiar dacă suntem abătuți, necăjiți, triști. Nimic bun nu apare deodată, iar dacă apare, la fel de repede dispare. Totul dispare într-un final, se stinge și moare ca-n „Pietre În Alb” de la Luna Amară, dar totul reapare când vrem să reapară. Cu toții vrem schimbare, dar nu acceptăm diversitatea din jurul nostru. Cel mai bun exemplu este dat de rockeri, ăia care condamnă manelele pentru ceea ce sunt dar totuși știu „ultima de la Dani Mocanu”. Mă jur, nu auzisem de invididul ăla dacă anumiți oameni ce-i mai văd pe la concerte nu distribuiau piese de-ale sale.  Ipocrizia predomină peste tot, probabil că și la mine se vede acest lucru, doar sunt om, din câte știu.

Adevărata schimbare și sursă de liniște nu o aduce nimeni, doar tu poți să o aduci, tu poți s-o creezi, tu poți crea acel haos al vieții tale în cel mai mare templu budist și plin de liniște. Această postare probabil că e „scrisoarea din trecut” pentru „Confestional – Partea a VI-a”, dar sper din suflet să fie ultima postare în care-mi mai descarc sufletul. Nu că nu mi-ar plăcea să-mi tehnoredactez gândurile, îmi place de mor să fac asta, dar știu că nu-i bine să fac asta. Sunt exemplul perfect de „vreau mai mult” dar tot aștept să mi se întâmple ceva. Am prea multe de făcut ca să-mi mai exprim gândurile mele stupide din cap, mi-am pierdut timpul destul. Totuși, dacă-ți dai seama ca ai pierdut timpul, nu e totul pierdut…

Hoinăreală plăcută!

One thought on “Confesional – Partea a V-a – Liniște Lăuntrică

Lasă un răspuns