Sincer, nici nu știu ce vreau să scriu, dar, știu că vreau să fac asta. N-am scris de multa vreme, nici măcar nu știu dacă mai sunt în stare să mai fac asta. Din capul locului vă anunț că e o postare de reamintire a scrisului, e despre nimic, probabil.

Pentru cine se află pentru prima data pe blogul asta (sau nu, sau se află „în trecere”, doar „să vadă lumea cum mai scriu”), vă anunț că există de 12 ani. Cu pauze, întreruperi, decepții, frustrări, depresii, se fac 12 ani în total. De-a lungul timpului am făcut multe postări, mare parte din zona muzicală, dar, pe lângă toate acestea, mai am pe blog o secțiune numită „Memorii„. Printre ele, am „războaie ale gândurilor” sau „Confesionale„. Prima e una frenetică, în care sar dintr-o idee în alta fără noimă. „Confesionalele” sunt ceva mai cizelate, în care fiecare articol are un „început” și un „sfârșit”. Ce vreau să scriu acum?! Nu știu. Nu mai știu de multă vreme ce vreau, sau, dacă mai vreau ceva de la viața asta. Și, nu, nu e „Suicide Note”, și răspunsul e mereu același, că nu vreau să-l revăd pe Edi prea curând, dar, de multe ori, scriind chestii fără noimă, mi se eliberează gândurile și circulă frenetic, zburdând precum câinii ținuți în casa care văd pajiștile din păduri după multă vreme.

Ce este expresia „Now what?!„. Este o dumă pe care o zic de fiecare dată când simt că viața mea începe să aibă sens, se distruge iar, și ajung în punctul în care îmi pun întrebarea respectivă. E cumva ironică întrebarea, e la modul „ce poate urma încât să fie mai rău de atât?!„. Răspunsul: nimic. Nu mă mai mira absolut nimic. E instaurată o monotonie perpetuă, genul ăla de stare care nu mă mai provoacă în niciun fel…cel puțin așa am crezut.

Septembrie 2010. Eram un puștan de liceu, ce abia descoperisem muzica underground. Mă rog, ce se poate numi underground. Vița De Vie nu e tocmai underground. Să zicem „nemediatizată”, cred că ăla e un termen mai propice. Clubul The Stage din Bacău anunța cu mare fast redeschiderea sa. Eu, îmi doream enorm să văd live Vița De Vie, aveam la momentul respectiv albumul „Fetish” de câteva luni. Intrarea nu era pe bază de bilete, ci pe bază de invitații, care se puteau lua doar din club. M-am dus într-o zi și am întrebat de invitații. Erau efectiv niște cartoane similare cu semnele de carte. Eu calculasem un anumit număr de invitații pentru prietenii mei de atunci, dar, luasem prea multe. Cred că erau 5-6 invitații și, rămăsesem cu 2. Unii dintre prietenii de atunci avea invitații de la alte persoane și, tot așa. Eram odată prin curtea liceului, era un tip și o gagică ce vorbeau de concert, eu fiind în spatele lor, că, deh, curtea școlii/corpul liceului. Spațiul era limitat. Și vorbeau efectiv de asta, de concertul ce urma, dar, nu avea niciunul invitații. Eu, extrem de aleatoriu, am spus că „am eu invitații„. Exact 2 mai aveam. Nici măcar nu cunoșteam persoanele respective, adică, în afară de gagică, pe ea o mai văzusem. Și le-am oferit. Nu mai știu dacă ambele, dar, gagicii respective i-am dat invitația. Nu am așteptat nimic, și, nimic a și fost, dar, mă simțeam bine că am bucurat persoana respectivă. Concertul îl găsiți pe blog, e prima mea „părere la rece„.

August 2022. M-am izolat total de lume, am aplicat ceea ce numesc „Sindromul Myers”. Denumirea vine de la ucigașul din filmele „Halloween”, care nu scotea un cuvânt, dar linșa tot ceea ce se putea. Asta până când am ieșit într-o seară la plimbare, și am început să reascult Sirenia, o trupă ce o ascultam ca un dement prin liceu. Am ascultat tot albumul „Nine Destinies and a Downfall”, preferatul meu de la formația respectivă. Simțeam fiecare piesă, fiecare stare, iar la un moment dat timpul stătuse pe loc. Eram afară noaptea, era o zona extrem de întunecată, dar efectiv începeam să resimt stările din liceu. Dacă vreți să vă teleportați în timp, ascultați muzică, la mine se aplică. Doar că la mine s-a aplicat cam tare, efectiv eram iar în liceu. M-am trezit iar puștan, dar cu problemele mele actuale. O să sune total debil, dar, chiar mi-am speriat persoana din trecut, pentru că era copleșită de situație. Voia să mă ajute, dar, parcă nu putea. Și, scriind articolul ăsta, da, mă sperii și pe mine, într-un fel. Am ajuns să stăpânesc atât de bine partea întunecată a vieții încât nu-mi mai provoacă nicio reacție, dar, în momentul în care sunt implicate alte persoane, sau mă rog, alte personalități apuse ale mele, se sperie. Serios, unde e puștanul optimist din trecut?! Zic de prea multe ori că mă simt ca și cel de 16-17 ani ce pornise blogul, dar, las factorii externi să mă influențeze atât de tare încât uit chestia asta. Blogul ăsta nu va muri, e singurul lucru care mi-a ținut mintea trează și, probabil cel mai fidel de până acum când vine vorba de acest subiect, strict.

Toată lumea se sperie mai devreme sau mai târziu, m-am obișnuit cu asta, dar, asta nu înseamnă ca trebuie să mă opresc. Sunt personajul negativ din poveștile tuturor, pentru că, sunt în stare să-mi asum rolul antagonistului, în timp ce celelalte personaje nu pot face saltul ăsta în neant. La mine nu e tocmai neant, trăiesc prea intens starea asta ca să mă simt în orice alt fel dar numai gol ca-ntr-un neant nu. Probabil că nu mi-a păsat niciodată ca voi rămâne singur în viața asta, iar oamenii ăia puțini din jurul meu știu prea bine asta și-mi înțeleg starea, doar că, până recent, nu o mai făcusem de ceva ani. Îmi cer scuze față de ei, și-au dat seama, m-au căutat, voiau să știe că sunt bine. Mereu sunt bine, scriind acest articol simt că-mi revin. Nu ar trebui să-i fie nimănui milă de mine, mereu mă regrupez și devin mult mai rău de atât. Iar răutatea e bună, dacă știi să o folosești cum trebuie. Dar pentru restul lumii, nu, n-am de ce să-mi cer scuze. Iar cine se simte, atât am de zis: cine v-a pus să fiți aici?! Luați-vă jucăriile și jucați-vă la altă scară.

„Now what?!„…I don’t really care anymore!

Scrisul salvează, mereu o va face…