„Balada Soarelui” de Paul Pișta

Căldură – nimic anormal,

Un simț plăcut, palpabil,

Uneori, mult prea banal,

Alteori insesizabil.

Întuneric – liniștit,

Răcoros ca toiul nopții,

Un abis de neclintit

Sau lăsat în voia sorții.

Neru a fost cândva un om,

Pierdut și foarte timorat,

Frenetic în al său biom,

Ca un cal ce-a nechezat.

În mintea sa era un haos,

O declarație de ură,

Fără niciun alt adaos:

Ducea lipsă de căldură.

Apoi căldura a venit,

Și începea să-l înfioare,

Se simțea cam nimicit

De căldura de la Soare.

Iar Soarele înțelegea,

Frica sa implementată,

Încet și sigur îi scotea,

Durerea sa intens formată.

Neru voia ca să accepte,

Faptul că nu mai e singur,

Ai fi zis c-are concepte,

De care nu-i atât de sigur.

Soarele voia intens,

Pe Neru ca să-l ajute,

Dar nimic nu avea sens,

Că el nu voia să lupte.

Soarele tot apunea

Și răsărea de atâtea ori,

Lumina sa însenina

Și nu dădea deloc orori.

Neru era de tot blocat,

De nimeni n-avea ascultare,

Mintea-i mergea sacadat,

De la atâta timorare.

Și-a revenit într-un final,

Și avea multe de spus,

Iar Soarele i-a fost fatal

Și pe vecie a apus.

Neru era de tot pierdut,

Iar sentimentu-i de ocară,

Cu toate că el a știut

Că Soarele o să dispară.

Soarele știa chiar totul,

Toate gândurile negre,

Și nu punea ușor botul,

Că-i zicea că sunt „tenebre”.

Știa că Neru suferă,

Că nu-i vreodată ascultat,

Chiar de el tot ziseră,

Mereu fiind neajutorat.

Mai știa să și asculte,

Mâțâielile precare,

Era de-ajuns doar să consulte,

Fiind țintuit spre Soare.

A încercat să îl ajute,

La dracu’, chiar a încercat,

Dar încercările-s trecute,

Iar Neru e tot ciudat.

Nu știe deloc să spună

Sau să mai aibă opinii,

El lasă Soarele s-apună,

Văzând absența luminii.

Neru începe să vadă,

Lumea neagră, tenebroasă,

Nu mai vrea deloc să creadă,

În lumea vie, valoroasă.

El continuă decăderea

Și e în splendoarea ei,

Parcă ar fi Învierea

Sau doar data de Mai 3.

Parcă acum ar fi pe role,

Fugărind niște tramvaie,

Sau căutând chestii frivole,

Prin șine ce se încovoaie.

Dar sunt chestii trecătoare,

Restul e de-acum istorie,

Poate a fost folositoare

Sau o pată pe memorie.

Dar Neru își ia bătaie,

De la propriile gânduri,

E maltratat ca o potaie,

Gata să fie-ntre scânduri.

Gândurile sale-s vii

Și au o diferită formă,

El se tot împotrivi,

Iar ele acum se transformă.

Gândurile sunt umane,

Nu-s o ființă plăpândă,

Nu sunt persoane sărmane,

Au atitudini de osândă.

Și în Neru ei tot lovesc,

Ca-n istorie deraiați,

Și în continuu îl pocnesc,

Ei fiind mai scelerați.

Și lui îi cedează suflul,

De i se dărâmă trupul,

Într-un final el își dă duhul,

Acoperit de tot năduful.

Neru în schimb nu moare,

Abia acum realizează,

Pentru el nu e oroare

Când soarta lui se conturează.

El nu are cum să moară,

Pentru că e mort demult,

Dar acum este o fiară,

Ce nu se află-n niciun cult.

În lumea sa tâmpit formată,

Nu era deloc uman,

Dar era așa de alterată,

Încât se credea prostan.

El a fost în veci și-n pururi,

Întunericul suprem,

Dar a crezut în zeci de tururi

Că e un suflet boem.

Neru acum e definit,

Având diferite stări,

De răutate-i neclintit,

Precum munții sub mări.

Iar gândurile erau persoane,

Ce-l sacadau inconștient,

Rătăciți ca pe peroane,

Într-un spațiu insuficient.

Întunericul e moarte,

Iar moartea îl menține treaz,

Doar haosul îi mai desparte,

De liniștea unui necaz.

Neru pe toți i-a nimicit,

Dând întunericului roduri,

Doar în mintea sa ați suferit,

Într-un milion de moduri.

Neru domină neantul,

Știe doar că-n el apare,

El mereu este liantul,

Când Soarele nu mai răsare.

Îl domină cel mai bine,

Dar asta voi o veți spune,

Iar în beznă este bine,

Când Soarele nu mai apune.

El e răul necesar,

Nu-i deloc o scursură,

El judecă arbitrar,

În declarația sa de ură.

Bezna a fost a lui mereu,

Doar că el a tot negat-o,

Și n-a lăsat-o mereu,

Doar de viată a legat-o.

El vrea acum ca să confrunte

Soarele ultima dată,

E neclintit precum un munte

Sau ca orgoliul de fată.

Soarele încălzește vieți,

Până când n-o să mai fie,

Neru le ia, chiar de nu vreți

Și le păstrează pe vecie.

Căldura sa e temporară,

Uneori e chiar infern,

Lumina-i uneori precară,

Dar întunericu-i etern.

Neru privește vehement,

O dumbravă minunată,

Țintește Soarele atent,

Cu putere înverșunată.

El înconjoară Soarele,

Cu un curaj neînfricat,

Și resimt toate popoarele,

Darul său cel dirijat.

Soarele tot luminează,

Peste fericiți hoinari,

Ei poate nu realizează

Că-s bărboși și grădinari.

Tărâmul Soarelui e vast,

Tărâm plăcut oamenilor,

Nu e nicidecum nefast,

E doar dublul vârstei lor.

Toți oamenii simt căldura,

Ca-ntr-o relație conjugală.

În care se simte ura

Obsesiv-maniacală.

Căldura nu-i copleșitoare,

Toți oamenii sunt teferi,

Clasa-i toată muncitoare,

Nicidecum de oameni lefteri.

Dar sunt oameni legendari,

Sau prin regate plecați,

Cu Soarele sunt solidari,

Și ușor îndoctrinați.

Sau poate sunt neînțeleși

Și mâzgâliți prost pe piept,

Sau de prin baruri culeși,

Sau din orice unghier nedrept.

Luminează pe teritorii,

Fără pic de zăpadă,

Dar dimineața sunt notorii,

Pentru ninsorile grămadă.

Sentimentul îmbietor,

Este peste tot simțit,

Chiar și iubăreților,

Al căror timp li s-a oprit.

Neru zâmbește liniștit,

În a sa viziune sumbră,

Știe că a fost de neoprit,

Calmând haosul din umbră.

El se credea denaturat,

Și un spirit veșnic singur,

Se simțea ca un ratat,

De un destin tragic sigur.

Dar chiar în bezna demențială,

Din Palatul Nemuririi,

Are o gardă imperială,

Uniți sub semnul înfrățirii.

Sunt pândarii neînfricați,

De absența căldurii,

Nu-s deloc înfricoșați,

De acest tărâm al urii.

Sau sunt persoane ce predau,

Sau suferă de anevrism,

Sau viața și-o împotmoleau,

În sportul numit „sticlism”.

Dar sunt și persoane

Cu un aspect diafan,

Pe platforme din peroane,

Cu meniuri raw-vegan.

Sau sunt persoane amuzate,

Că toți sunt speriați de tine,

Ele sunt neînfricate,

Chiar de sunt blocați în sine.

Sau sunt oameni dintr-un vals,

Și poate îi accepți ca frați,

Poate că-s considerați un fals,

Dar sunt foarte adevărați.

Nu e rău în întuneric,

E chiar ok în sânul lui,

E mai nasol și neprielnic,

Absența viitorului.

Un viitor stupid, senin,

Dar în care nu mai ești,

Și devine un mare chin,

Când stai atent să te gândești.

Neru dorește fericire,

Pentru toți din lumea lui,

Și dorește împlinire,

Celor din raza Soarelui.

A fost odată ca-n povești,

A fost cândva un Soare,

Stai, respiră și clipești,

Și nu trăi în nepăsare.

Neru se-ntoarce-n bezna lui,

Cumva regretă nespus,

Umbra faină a Soarelui,

Dar acesta a apus…

2 thoughts on “„Balada Soarelui” de Paul Pișta

Lasă un răspuns