Salutare, dragi hoinari printre litere. 1 Aprilie reprezintă o dată specială pentru mine, e ziua în care am înființat blogul. În anul 2010, începeam totul ca o glumă , dar, așa cum am zis și anul trecut și o spun în continuare: gluma continuă…
Dacă eu îmi pun titlul postării cu un vers de Eminescu, înseamnă că am luat-o razna de-a binelea, pentru că nu-l suport în continuare pe sifiliticul ăla.
Astăzi ar fi trebuit să sărbătoresc 9 ani de la fondarea acestui blog. Dar, pot spune cu mâna pe inima că o stare mai anxioasă ca asta nu am avut niciodată. Multe s-au schimbat în 9 ani din viața mea, mult prea multe, aș putea spune, dar, blogul acesta a fost singura chestie constantă din viața mea. Că se întâmplau evenimente, concerte ce le-am redactat într-un fel sau altul în „păreri la rece„, că am avut stări lamentabile de spirit și am încercat să le descarc în diverse „creații„, aceste lucruri s-au întâmplat. Îmi place să-mi reamintesc lucruri, mai ales când au avut legătură cu viața mea. Dar, ultimul an parcă a fost mai bizar ca niciodată. Mi-am reamintit lucruri, mult prea multe lucruri care, mă dor cumva. Nu pot să nu realizez cât de mulți oameni au dispărut din viața mea, într-un fel sau altul. Iar, alături de acei oameni, mi-au dispărut și memoriile unor evenimente faine. E trist că încă îmi pasă, în condițiile în care am contribuit la dispariția mea din viata lor. Dar, ăsta e marele meu defect confirmat în ultimii 9 ani: nu pot să uit. Pur și simplu nu pot.
Eu am un dosar făcut de mine în care îmi țin posterele de la evenimentele la care am participat, sau, mă rog, s-au anulat și am vrut sa particip. Am întins posterele respective pe o podea dintr-o cameră. Am avut și am senzația în continuare că am deschis cutia Pandorei. Există vorba aia că „o poză face cât 1000 de cuvinte„. În cazul meu, un poster face cât 1000 de stări și amintiri. Mă uitam la posterele respective, care cuprind evenimente din 2011 până-n 2018 și-mi aminteam anumite lucruri. Îmi aminteam și chestiile neplăcute, bătăile și altercațiile de la concerte, îmi aminteam cum era să-mi iau o sticlă în cap după concertul Jinjer din Bacău. Cuvintele de baza sunt „îmi aminteam”. Dar, nu pot să las chestiile rele să-mi mascheze chestiile bune care chiar s-au întâmplat în ultimii 9 ani. Nu pot uita faptul că am cunoscut 90% din prietenii mei actuali prin hoinăreli la diverse concerte sau evenimente, nu pot uita faptul că un om ce a avut 5 media la română în clasa a XII-a a ajuns să se regăsească cel mai bine în scris (bine, aveam absențe de spărgeam, că nu suportam profa feministă ce o aveam, dar asta e o poveste pentru altă zi). Și cred că aspectul ăsta e cel mai important: nu pot uita stările pe care mi le-au oferit anumite evenimente, persoane sau întâmplări nefericite, și într-un fel sau altul, se regăsesc în continuare pe acest blog.
Ce urmează?! Habar n-am ce urmează, momentan lucrez la blocarea stării mele de anxietate, care mă face efectiv să urlu când sunt în spații publice. Până atunci…
