Salutare, dragi hoinari printre litere. Revin la scris o postare comemorativă. În urmă cu un an, lumea muzicală rămânea mai săracă datorită dispariției total neașteptate a lui Chester Bennington, solistul trupei Linkin Park. Sincer să fiu, nu am fost cel mai mare fan sau ascultător al trupei. Am auzit ceva, ceva când eram mic, dar, nu înainte de a fi marcat de existența altor trupe. În schimb, mulți oameni, au crescut cu muzica făcută de băieții din Linkin Park, unele piese fiind liant între sentimentele lor și realitate, completându-le cumva „fundalul vieții lor” din anumite momente. Mulți au considerat moartea lui Chester Bennington ca un moment de dispariție al trupei Linkin Park. Nu sunt departe de adevăr, vocea sa era inconfundabilă datorită încărcăturii emoționale ce o cuprindea de cele mai multe ori. În unele momente, m-am regăsit înconjurat de muzica semnată de Linkin Park, acele momente fiind bune sau mai puțin bune. 

Prima mea tangență cu trupa Linkin Park a fost undeva prin 2003. Nu era încă epoca în care exista YouTube sau acces la internet, era cumva un semn de viață înstărită dacă aveai un amărât de calculator. În schimb, exista cablu TV, iar noaptea, auzeai cele mai neașteptate piese. Cel mai bun exemplu era postul VH1, mereu la miezul nopții dădea rock/metal și auzeai muzică în premiera pentru un neștiutor neavizat, exact cum eram eu. Exista un post muzical ce era disponibil noaptea, am impresia că era Viva Music sau ceva similar. Acolo am auzit „Breaking The Habit„. Nu mă fascinase muzica atât de mult cât mă intriga videoclipul în sine. A fost prima tangență cu lumea Anime/Manga, iar mereu când aud de anime-uri, mintea mea mă duce cu gândul la prima dată când văzusem clipul de la „Breaking The Habit„. Devenisem familiar după cu Linkin Park. Când auzisem „In The End” mă regăseam în muzica trupei. Tind să cred de multe ori că mi-a plăcut latura tristă a vieții, am fost cumva un emo înainte de a apărea noțiunea de „emo”, iar „In The End” era o piesa tristă, ce te ducea și te duce mereu cu mintea în locuri total ambigue.

O altă amintire o am din liceu. Am avut perioade bizare în viața mea în care nu am fost tot timpul de partea „underground” a muzicii. Renunțasem la rock în general, încercam să mă integrez în grupuri, să mă adaptez inclusiv muzical cu anumite persoane și anturaje. În clasa a noua și a zecea învățam într-un liceu mediocru din Bacău și-mi permit să spun că era un liceu de maneliști în cea mai mare parte. Numărul de rockeri era unul foarte mic. Surprinzător, erau oameni ce erau „minimaliști” sau gameri ce știau de „Numb” de la Linkin Park. Aveam colegi cu freze emo (la modă pe timpul respectiv) ce ascultau piesa la telefon și o cântau. Mi-a rămas piesa în cap de atunci, mereu asociez „Numb” cu primii ani de liceu strict din acest motiv și din discrepanța de posibilități unde aș fi putut să aud piesa respectivă.

Timpul a trecut, am cunoscut mulți oameni ce ascultau Linkin Park, îmi dădusem seama că era o trupă oarecum venerată de foarte mulți oameni și reprezenta „incipitul” unui viitor rocker. Linkin Park intră în categoria de trupe „starter pack” ale unui rocker, din punctul meu de vedere și al multora.

Vara anului 2013 mă aduce în punctul în care aveam o tonă de restanțe la facultate. Era să-mi ratez anul dacă nu învățam pentru restanțele respective. Era o perioadă tare interesantă, în care în orașul Bacău aveau loc evenimente și concerte inclusiv în luna August. Avusese odată loc un concert semnat White Walls cu Subliminal Damage în deschidere. Eram atât de axat pe învățatul restanțelor respective că ajunsesem să nu mai ies cu prietenii mei și să mă închid în casa, pur și simplu. Fusesem invitat de mai mulți prieteni să merg la concertul respectiv, dar, nu ieșisem. La acel concert a avut loc un incident tare bizar. Aveam un prieten ce avea un tricou cu Linkin Park. Un metalist „so hardcore” s-a luat de el că avea tricoul respectiv. Individul respectiv avea notorietatea de scandalagiu, mereu se lua aiurea de lume. Prietenii mei, s-au luat de el, se ajunsese inclusiv în punctul în care tipul fusese făcut KO de la un spray paralizant, iar prietenii mei tăbărând peste el. Primesc un apel în noaptea respectivă și mi se povestise de scandalul respectiv. Prima mea reacție: „v-a bătut?„. Răspunsul lor: „L-AM BĂTUT!„. Eram extrem de șocat, atât de șocat că m-am dus să-i vad, să mă asigur ca sunt ok. Se simțea o stare de șoc, erau conștienți că nu era prea bine ce au făcut. Din fericire, acel incident nu a avut efecte extrem de negative, doar vorbe, nicidecum fapte. Dar, pe bune, ce mentalitate de om prost trebuie să ai încât să te iei de lume că are un tricou cu Linkin Park?! Nici nu vreau să știu, dar, seara respectivă îmi vă rămâne mereu în cap.

Ultima amintire ce implica trupa Linkin Park a avut loc la ediția „Open Air” a festivalului Rock’N’Iași din anul 2017. Personal, colecționez albume originale, atât CD-uri, cât și casete. Văzusem la un stand de produse rock albumul „Linkin Park – Reanimation” pe casetă. A costat până-n 20 de lei. Albumul în sine, este exact cum spune titlul, o reimaginare a muzicii celor de la Linkin Park. Piesele sună ca și cum ar fi scoase din fundalul unui film psihologic. E puțin bizar că albumul l-am cumpărat cu 2 luni înainte de moartea lui Chester, dar, îl ascult când și când cu plăcere.

De altfel, muzica celor de la Linkin Park o ascult cu plăcere. Am creat anumite amintiri cu trupa respectivă și, în mod automat, și cu Chester Bennington. Odihnească-se în pace, oriunde s-ar afla…