Data de 21 iunie 2021 este marcata ca una extrem de tristă pentru muzica autohtona românească. Ioan Costache, fondatorul trupei românești Ura De După Ușă, a încetat din viață. In mod normal, aș fi făcut un articol obișnuit cu decesul acestuia, dar, în cazul ăsta chiar nu pot. Mi-a plăcut mult trupa lui și am avut onoarea să o văd o singură dată live.

Nu fac des articole de genul asta. Sincer, aș vrea să fac cât mai puține, dacă este posibil. Am făcut în trecut, tot la fel, cu amintiri adunate de la alți artiști dispăruți dintre noi, cum e cel cu Negru din Negură Bunget. Exact ca și în cazul lui, nu l-am cunoscut în mod direct pe Ioan Costache, dar, știam cine e. Am avut interacțiuni cu el, dar, nimic personal. Articolul acesta este o sumarizare a experienței mele legate atât de solist, cât și de trupa Ura De După Ușă.

M-am născut în Bacău, iar, primele mele concerte, au avut loc în acest oraș. Bineînțeles, nu m-am dus la toate, pentru că, fie nu aveam bani, sau, chiar nu știam trupa. Așa am omis multe concerte neștiind trupa respectivă, dar, vedeam mereu afișele împrăștiate prin oraș, mai ales cele de la cluburile The Stage și Subway (devenit ulterior Pub S). Aveam senzația la un moment dat ca e competiție între acestea de genul “care face un eveniment mai tare”. Străzile Bacăului erau mereu animate de afișe cu evenimente interesante sau cu trupe extrem de obscure. Țin minte și acum că pe unul dintre afișe scria mare “Ura De După Ușă”. Nu băgasem de seamă evenimentul respectiv, dar, numele îmi intrase automat în cap. Nu o căutasem pe net sau să mă interesez de trupă la momentul respectiv.

Au trecut ceva ani de atunci. Faza cu afișul era prin 2012-2013, ceva de genul ăsta.

A urmat anul 2016. Avea loc a patra ediție de Rockstadt Extreme Fest. Și, ca orice eveniment bun ce are loc în țara asta, bineînțeles că l-am pierdut. În schimb, stăteam mai mult pe facebook să vad poze sau eventuale clipuri făcute de prieteni, pagini de specialitate sau oameni pe care-i cunosc și îi am prin lista mea de prieteni. Din live-urile/clipurile și pozele de la ediția respectivă, înțelegeam că plouase teribil într-una dintre zile. Vedeam o grămadă de poze cu pelerine de ploaie și oameni în mocirlă, efectiv. Totodată, mi-a rămas în cap un live de la scena mică a festivalului. Era o trupă cu un solist aflat în chiloți. Literalmente era în chiloți, iar oamenii se urcau și tot făceau stage diving. Nu am găsit live-ul respectiv, dar, am găsit clipul de mai sus. M-a prins din prima vizual, înainte de toate, era exact definiția unui festival metal: trupă dementă, public dement și muzică de asemenea. Apoi am început să caut trupa, și văd că era una dintre cele mai vechi trupe de hardcore din România.

Trupa a fost înființată în 1992, era mai mare cu un an trupa față de mine. Când auzi de o trupă cu vechime, te aștepți să vezi că are un fanbase imens sau o anumită popularitate. Dar, nu era cazul trupei Ura De După Ușă. Era efectiv o formație care a fost și a rămas în underground, neprimind niciodată recunoștința pe care chiar o merita. E printre primele prezente hardcore din istoria României, și una extrem de longevivă. A fost atât de longeviva datorita lui Ioan Costache, el era sufletul și creierul din spatele trupei. E puțin ironic că trupa aborda un stil muzical, care, la prima vedere, incită la ură, dar, era exact invers. Toate piesele aveau un mesaj social sau inspirat din viața cotidiană românească, si-ți rămâneau în cap involuntar. Aveau cumva menirea să evidențieze aceste aspecte. Cumva se înțelege, trupa era originară din Zărnești, un oraș destul de mic din județul Brașov. De multe ori, îți dădea senzația că e relatarea vieții membrilor trupei. Cel puțin așa am interpretat muzica trupei. Iar vocea lui Ioan e cumva de nereprodus pentru muzica autohtonă. Acesta reușea să aibă o agresivitate care te ducea mai mult cu gândul la un urlet de ură în adevăratul sens al cuvântului, iar apoi făcea o tranziție ciudată și avea o voce mult prea plăpândă pentru muntele de om care era Ioan Costache.

Am ascultat mulți ani Ura De După Ușă, piesa “Ura De După Ușă 2” fiind des auzită prin playlist-ul meu. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că urma să susțina un concert în barul The Gate din Iași. Țin minte și acum că am întrebat o grămadă de prieteni dacă vor să meargă la concertul din 9 noiembrie 2019, dar, aproape toți au avut aceiași reacție: “cine-s ăia?!“. Singurul care știa de trupă a fost un tip pe nume Cătălin, pe care mereu îl întâlnesc la concert care adună o mână de oameni, de cele mai multe ori. Țin minte și acum reacția lui: “ăia cu “Sticluța”?!“. A rămas uimit că încă mai exista. Chiar a fost la concertul respectiv, culmea, cântând chiar piesa “Sticluța”, probabil cea mai cunoscută piesă a trupei. Ioan Costache punea microfonul în dreptul fiecărui fan din fața scenei, iar Cătălin a cântat refrenul la perfecție.

N-am făcut nici până-n ziua de azi recenzie la concertul ăla, au rămas doar idei notate la statutul de “ciornă”, ca multe alte chestii neterminate de pe acest blog. Țin minte că ajunsesem devreme înainte de concert, am salutat trupa, i-am întrebat dacă sunt ok să fac poze și clipuri și să le pun pe net (ceea ce fac la fiecare concert de altfel, pentru că, încă există trupe care fac pretenții la chestiile astea, dar nu era cazul lor). Țin minte că Ioan Costache mi-a zis că e ok, atâta timp cât “dau mai departe trupa“. Apoi a început concertul. Nu vreau să intru în detalii tehnice legate de concert, cum fac la o “părere la rece” de fel, dar, atât am de zis: a fost unul dintre cele mai captivante concerte pe care le-am văzut în viața mea. Toată trupa era tânără în comparație cu Ioan Costache, era singurul membru din formula originală încă rămas in formație. M-a captivat efectiv concertul ala, toată trupa a fost dementă, în cel mai bun sens al cuvântului. Barul era aproape gol la început, dar, cumva nu le păsa, cântau ca și cum ar fi fost sala plină.

Ultima amintire din fragmentele ce o am legată de Ioan Costache și, implicit de Ura De După Ușă o am legata de un vinyl. Eu colecționez albume, și, am rămas surprins să gasesc pe net un album de tip “split” din anii ’90 cu Ura De După Ușa și Z.O.B. Îmi amintesc ca venisem de la un concert (nu mai țin minte după ce trupă), și eram obosit tare de tot. Am pus vinyl-ul pe fundal și m-am întins efectiv pe podea (mă rog, covor). M-am relaxat teribil, am adormit cumva pe vinyl-ul ăla. Nu e nicidecum un cântec de leagăn piesa “Omule de la TV“. dar, varianta aia originală mă teleporta în timp, într-o eră în care albumele și piesele se trăgeau foarte stângaci, dar, aveau farmecul lor în stangăcia acelei înregistrari. Înca mai fac chestia cu “întinsul pe podea pe piesa aia” uneori, mă relaxează stupid de mult.

Clipul de mai jos e cu vinyl-ul cu pricina. Țin minte când îl postasem pe net, îi trimisesem mesaj lui Ioan Costache, iar acesta a dat share cu o descriere masivă în care scria “RESPECT”. Mă întristează și acum faptul că nu mai e printre noi, exact ca și în cazul lui Negru din Negură Bunget, nu am avut multe amintiri, am avut doar fragmente, dar de care-mi amintesc cu mare drag.

Odihnește-te în pace, Ioan Costache, e mai trist underground-ul de 2 zile. Ne mai vedem noi, oriunde te-ai afla…