Încep să devină o mică „tradiție” genul ăsta de postări. Azi e ziua mea, fac 31 de ani. E mult?! E puțin?! Sincer, nu-mi pasă, vârsta chiar e un număr în cazul meu. Totodată, pe 1 aprilie am aniversat 14 ani de la existența acestui blog. Dacă nu aveți răbdare să citiți această postare, vă spun de pe acum un sincer „mulțumesc”. Vă mulțumesc pentru susținere, pentru aprecieri, injurii, jigniri și pentru faptul că ați reacționat în vreun fel sau altul la postările mele, pozele, clipuri, iar lista devine de-a dreptul interminabilă. Pentru asta, mă înclin, iar blogul continuă.

Postările mele de tip „memorii” nu au niciun subiect. Am învățat, în cei 14 ani de blogging că trebuie doar să le scriu. O parte din sufletul meu spune asta și, am ajuns să cred în instinctul ăsta.

Am să vă povestesc ceva de aseară, 24 aprilie 2024…

Eu sunt originar din Bacău, dar, de 5 ani stau în Iași. Până-n prezent, e orașul unde chiar pot să zic că mă simt ca acasă. Îmi place haosul acestuia, am ajuns să stăpanesc ideea de haos și să o „pun la punct”. Ieri seara a avut loc concertul trupei Doomnezeu în Underground Pub din Iași. Am plecat din cartierul în care stau spre zona clubului. Ca idee, fac vreo 30-35 de minute până acolo pe jos. Hoinărind printre blocuri, am zis să ascult varianta originala a piesei „În Anii Ce Au Trecut” de la B.U.G. Mafia. Aceasta, de regulă, o ascult de revelion, dar, parcă simțeam că e momentul să o reascult. Și apoi am început să-mi hoinăresc printre propriile gânduri, iar refrenul parcă începuse să-mi deruleze amintiri din ultimii 14 ani. Acestea erau bune, rele, cu impact mare sau mic. Și am zâmbit, de 1 an și o lună aproape chiar pot spune că am senzația asta de speranță și, chiar m-am schimbat. Am zâmbit pentru simplul fapt că încă sunt aici și chiar am amintiri mișto. Ascultând piesa, chiar am avut senzația (și înca o am în timp ce scriu aceasta postare) că viața mea e chiar mișto în haosul său. Era genul ăla de senzația că dacă aș fi murit în secunda 2, nu aveam nimic de regretat, exact cum spune piesa.

Am evoluat mult ca om, în fiecare zi fac asta. Îmi amintesc de „aniversarea mea” din 2020, când era pandemie și efectiv nu aveam pe nimeni fizic alături. Urăsc perioada aia, aveam un nor negru prea mare asupra mea atunci și, de-a lungul vieții mele de altfel. Am fost făcut „emo” de multe ori, și, pe bună dreptate, am avut comportament de genul multă vreme. Asta până când am început să mă accept și am zis eu către mine, „yes, I’m emo and proud of it„. Îmi amintesc într-un mod stupid de clipul ăla cu Diana Șosoacă, dar, cu partea care se potrivește atât de bine cu mine: VĂ DERANJEAZĂ CĂ POT?! BRAVO MIE CĂ POT!

Am trăit s-o fac și pe asta, să menționez acel personaj public pe blog. Zâmbesc într-un mod de genul „ok, asta a fost prea aleatoriu, dar mi-a plăcut enorm„.

Revenind…

Mulțumesc familiei, care, e alături de mine, chiar dacă suntem în puncte cardinale total diferite pe această lume. N-are rost să menționez vreun nume, e o lista prea mare și, ei știu cine sunt. La fel ca și prietenii mei apropiați sau persoanele aproapiate de mine, cei care m-au susținut sau fac tot posibilul să o facă: vă mulțumesc, fără voi, nu eram aici.

Ce-i drept, activitatea blogului a scăzut, din punct de vedere al recenziilor scrise, dar, chiar sper să nu mai fie cazul când mai fac următoarea postare de genul. Am prea multe ciorne ce trebuie doar finisate și, vor fi, sunt prea faine ca să nu le public.

Cine sunt eu după 31 de ani de viața și 14 ani de blogging?! Habar n-am, știu doar că sunt și că am ajuns într-un punct al vieții în care, chiar mă bucur de roadele muncii mele, al trudei mele și al sacrificiilor mele. Cei apropiați mie știu prea bine că dau totul pentru ei când e cazul, dar totodată știu că dacă mă calcă pe coada mea de vulpe (ce ma consider până mor), chiar sunt „one man army” și nu le mai dau nici măcar lumină la înviere.

Zahărul din sânge (or in english: My Blood Sugar) ce intervine și cu starea de spirit e prezent și ador asta.

Am 31 de ani, dar, comportamentul, atitudinea și, slavă Domnului, corpul meu nu e acolo. Am 14 ani de blogging, scrisul meu și exprimarea mea de zi cu zi a evoluat datorită acestuia. Îmi place să spun cu mândrie că am mai multe idei de postări, clipuri sau chestii artistice decât am publicat. Mintea mea mereu e ocupată, mereu a fost, mereu va fi. Am crezut multă vreme că sunt „întunecat” ca și persoana, dar, s-a alterat și clarificat traiectoria mea în ultima vreme. Chiar îmi place să cred că sunt lumina care a refuzat să se predea întunericului.

Per ansamblu, cine sunt?! Un nimeni, probabil, dar unul de care a auzit multă lume.

Ce e acest blog?! Mintea mea nealterată și hobby-urile mele duse la extrem. Fără reclame sponsorizate, fără articole de tip „clickbait”, totul negru pe alb.

La final de scriere frenetică, vă iubesc, pe toți cei care ați intrat măcar odată pe-aici, toți cei care ați interacționat cu mine și o veți face în continuare și m-ați făcut să mă simt „om”. Sper să vă placă în continuare ceea ce va urma. Până atunci,

Hoinăreală Plăcută!