„Agonie Mov” de Paul Pișta

O ard aiurea pe filozofie,

Pe citate celebre „ce nu se mai scrie”,

Oricât de bine o să fie,

Nu pot sta departe de poezie.

Partea romantică e moartă,

Ucisă crunt de-a mea soartă,

Însă, ea acum învie

Și mă îndeamnă dulce – „Scrie!”

M-am lăsat total învins,

De acel roșu aprins,

Orice culoare odată moare,

Orice culoare odată apare.

Starea mea-i mortuară,

Culoarea-i complementară,

Aprinsă ca un Molotov

Nuanța de căprui și mov.

Culoarea asta apărută,

Este viața mea pierdută,

Pierdută-n zări roșcate,

Și-n cuplări trucate.

Însă Movul e departe,

Mii de pași, poate,

Movul m-a distorsionat,

Mintea iar mi-a clacat.

Movul, totuși, mă acceptă,

Cu gândirea mea defectă,

Cu mii de panici și depresii,

Fără gânduri și impresii.

Vom fi aspru condamnați,

Examinați și licențiați,

Totul pare ireal,

În timp ce scriu avort verbal.

Movul nu va fi vreodată,

În viața mea pătată,

Cu mult Negru și decepții,

Cu multe vise și concepții.

Cu traume emoționale,

Cu minuni total banale,

Cu multe stări difuze

Și expresii prea confuze.

Poate că n-am să mai iubesc,

Dar am motiv ca să trăiesc,

Motiv să nasc visele mele,

Fie bune, fie rele.

Asta-i poezia unui individ

Ce recunoaște că-i timid,

Ce nu încearcă mai departe

Din motive disperate.

Rănit de culori calde și reci

Și nu ai cum să treci

Și să visezi în zare

La culori complementare.

Movul mă obsedează

Și mai tare mă-ntristează,

Că nu este vremea mea

Să gândesc non-stop la ea.

Nu cred că va fi vreodată,

Movul nu-i culoare moartă,

Movul e-o culoare vie,

Ce-n viața mea n-o să fie.

Lasă un răspuns