Nu, pe bune, unde naiba sunt?! E 1 aprilie, ar trebui să postez poante de tot râsul sau chestii de genul ăsta, dar, nu e cazul la mine. Am început pe 1 aprilie 2010 cea mai mare glumă de până acum: blogul ăsta. Inițial, așa credeam, că-l fac „la mișto”, „în mod ironic” cum s-ar zice în zilele noastre. Doar că, de 12 ani tot continui chestia asta în mod neironic. De la bun început vă mulțumesc enorm că încă sunteți aici. Nu am făcut niciodată chestia asta pentru bani, trafic sau alte chestii materiale, dar e plăcut când aud reacții pozitive din partea voastră. Pentru asta, mă înclin și vă apreciez că mi-ați vizitat măcar o singură dată acest blog.
Titlul, da, e inspirat din piesa de mai sus. Nu are absolut nicio legătură în afară de versul care mi-a dat titlul acestei postări. De fapt, multe chestii n-au sens, probabil. Scriu de 12 ani pe blogul ăsta, fără doar și poate cea mai mare creație a mea, din toate punctele de vedere. Nu am copii (probabil nici n-am de gând să am vreodată), nu am averi, bani, mașini și alte chestii inspirate din manele care s-ar potrivi acestei descrieri. Vorbeam cu un frate și mi-a zis probabil o chestie care mi-a dat cumva de gândit: tu dacă aveai un copil de 12 ani, ar fi fost acum în clasa a șasea. E ciudată tare analogia asta, nu mă afectează la modul „putea să se întâmple asta”, dar, e o viață de copil de când am blogul ăsta. Nici nu-mi dau seama cum au trecut toți acești ani, exact cum nu-mi dau seama de ce unele persoane nu mai discută cu mine, dar totuși intră pe pagina asta „să vadă cum mai scriu”. Ar fi mai simplu să ia legătura cu mine, zic și eu, doar am adresa de e-mail publică la secțiunea „Despre Mine„. Totuși, e amuzant să trăiesc fără chirie în capul multora doar că nu vreau să renunț la o anumită chestie.
Nu am absolut niciun motiv pentru care aș renunța la „Hoinar Printre Litere”. Da, mă numesc Paul Pișta în viața de zi cu zi, sunt cel mai ciudat om ce-l veți cunoaște vreodată (n-am zis demult asta, chiar îmi era dor), dar, sunt același puștan ce se bucură de aceleași concerte. Serios, era să-mi iau o sticlă în cap din cauza blogului odată, de ce aș renunța acum?! Blogul acesta nu a avut niciodată ca „temă” subiecte predominante din muzica. Că am ajuns să scriu într-un mod creativ despre acest lucru, e partea a doua. Dar, blogul meu conține „mintea mea”, într-un fel. Dacă s-ar face vreodată o inteligență artificială care să-mi copieze propria persoană, ar trebui doar să-mi copieze postările de pe blog, mai ales cele de la categoria „Memorii…„. Am foarte multe memorii, mai ales de la concerte, sau, pur și simplu stări ce le-am descarcat cel mai bine de-a lungul timpului în scris.
Cândva, am scris o poezie numită „Sevraj Mintal„. E amuzant că n-am luat droguri în viața mea, dar înțeleg starea de sevraj destul de bine. Am scris printre altele un vers ce sună cam așa:
„Sunt primii mei prieteni, sunt primele memorii,
Sunt primele eșecuri, sunt primele victorii.”
Sunt extrem de adevărate aceste cuvinte și-n zilele astea. Un lucru a fost constant în toți acești 12 ani: toată lumea din jurul meu dispare, mai devreme sau mai târziu, iar cei ce rămân, știu prea bine de ce sunt în stare. Mă întristează cumva chestia asta, să știu că anumiți oameni cu care interacționam au murit, dar trăiesc biologic (cum zicea Specii în piesa „Greșelile Tinereții„). Nu voiam să merg pe traiectoria asta, dar, n-am cum să nu ma gândesc la chestiile din trecut, mai ales când vine vorba de o postare „comemorativă”.
Ce am realizat în acești 12 ani?! Să-mi mențin starea mintală de sănătate pe o traiectorie bună. Scrisul mă salvează mereu, pur și simplu dacă scriu chestii fără noimă pe această pagină mă detașează complet de realitate. E modul meu de a închide anumite capitole. Iar, când vine vorba de muzică, e modul meu de a marca anumite capitole.
Vă mulțumesc pentru atenție în acești 12 ani. Blogul ăsta nu va muri niciodată cât încă mai respir și mai gândesc coerent cât de cât. Puștiul de 17 ani ce mergea la concerte prima dată încă e viu. Încă mă atrag concertele și evenimentele locale sau foarte mici mai mult decât cele mari.
Arcade Fire are un vers în „The Suburbs„: „I wanna die while I’m still young„. Vârsta nu e un număr, e o stare de spirit, ce încă e vie în mine. Cât timp starea asta încă o am prezentă, mintea mea trăiește. Iar dacă mintea mea trăiește, blogul ăsta nu moare prea curând. Pe data viitoare, am de scris chestii despre muzică.
Va multumesc, va respect, va urasc si va iubesc in acelasi timp. Ura apare din prea multa iubire, sa nu uitati niciodata asta.
Hoinăreală Plăcută!
Ești cel mai tare! Respect maxim pentru ceea ce (încă) faci!
Multumesc mult de tot, apreciez enorm!